Frica de ignoranță.

Zilele astea m-a sunat prietena mea. M-a rugat s-o iau din drum, pentru ca se simte rău. 

Cînd am luat-o de la stație, abia de o cunoșteam. Era cu ochii vineți, plînsă, tremura toată. Nu de frig, avea frisoane în tot corpul, o zguduia. Nu putea descleșta degetele, care erau întinse și nu se îndoiau, mîinile erau reci, fața amorțită. Era sigură că moare. A avut mare noroc de o femeie care venea de la piața centrală cu răsada de patlajele. A ieșit cu prietena mea din rutieră, i-a cumpărat o apă, a avut grijă de ea pînă am ajuns eu. Prietena mea pierduse cunoștința iar șoferul rutierei era foarte deranjat, că el are grafic, și nu poate sta cu ușa deschisă pînă-și vine ea în fire. Să-i deie Dumnezeu sănătate la femeia ceea și roadă bună la patlajele, că nu a rămas indiferentă. 

Salvarea a venit rapid, în mai puțin de vreo zece minute. Dar prietena mea deja avea o pastilă de alprazolam sub limbă, și respectiv situația s-a ameliorat. Avea pulsul, electrocardiograma și tensiunea perfecte. Ca la cosmonauți. 

***

Ce vreau eu să zic cu această istorie… parcă aș vrea să zic multe, dar parcă aș tăcea. Dar nu pot să tac. Eu foarte tare voiam să filmez starea ei în acele clipe. Cum tremura fiecare mușchișor din ea, degetele erau încleștate și nu se dezdoiau, erau albe complet, ea plîngea, iar pe obrajii ei frumoși era scurs tot sufletul din ea murdar în două cu frici și panică… iar eu nu știam ce să fac, cum s-o ajut, și tot ce puteam să fac era s-o țin de mână. 

Voiam să filmez ca să arăt oamenilor cum arată o criză de anxietate. Voiam să arăt că nu e doar o frică de te miri ce, sau o isterie femeiască, ori un gînd că oare ce să îmbrac mîine la birou… este ceva care se întîmplă în creier și transmite întregului corp, la nivel de neuroni, biochimie, și tot ce este acolo complicat și în care nu mă pricep. 

***

Nu, asta nu-s comploturi ale corporațiilor farmaceutice, a psihiatrilor sau psihologilor. Astea sunt diagnosticuri cu care oamenii trăiesc. Cărora trebuie să le facă față. Stări din care nu pot ieși singuri, fără un ajutor profesionist. Da, cu pastile, în combinație cu terapii. Da, cu voința persoanei, altfel nu e posibil. Asta nu-s răceală să treacă într-o săptămînă. Asta nu-i alergie ca să știi să o eviți cumva… 

Asta-i zi de zi frica de a ieși din casă. Frica de a vedea oameni. Frica de eșec. Frica de moarte. Frica de boală. Frica de frică. Frica de viață. 

Parcă s-ar părea că, ei, mare treabă… dar sincer, eu cred că este tare depejosnic să crezi că-i o nimic toată. Că va trece. Că ie-te-n mâini.

Mai jos e link la un video care l-am găsit pe net, începe exact la minutul care cred că este reprezentativ. 

https://youtu.be/fIXdvGgX6tE?t=2m22s

Și nu, asta nu e numai despre femei isterice. Asta se poate întâmpla oricui. Indiferent de vîrstă, sex, religie, IQ, cont bancar, și ce mai are omul acolo tare special care-l face să se creadă atotputernic. 

https://youtu.be/GH_LMDW3fO4

A, da! Eu știu ce vreau să zic cu acest articol. Dar sunt o doamnă educată. 

#AmintiriDinCopilărie #TăticuMeuEMoșCrăciun

Pe mahală ascultau Radio România la Moș Gheorghe. Și Europa Liberă. Pe ascuns... iar dacă venea cineva, cheochea Anica începea a striga tare "Care-acolo?! Shine vine?!" și aiștea din casă deam stingeau radio. 

Și tăticu asculta, pe ascuns de la cei care ascultau pe ascuns. Și odată s-o scăpat cu vorba - Armata sovietică cu cușma de petică. Vesel așa, jucîndu-se prin drum. Of, shi-o mai tras! Tătuca Alexîi i-o zis că dacă mai scapă o vorbă au să-i ieie pe toți și au să-i ducă în Siberia.

Iar seara cînd vroiau să vorbească, stingeau lampa, ca să creadă toți că ei dorm și să nu stea sub geamuri ca să-i asculte și să-i trimită în Siberia. 

#anul1959


***

Cînd venea cu vînătăi de la școală, tătuca îl cuprindea tare-tare strîns pe tăticu la chept, îl pupa și întreba "Ai avut azi limba rusă la școală?..."

Da mămuca îl ruga pe tăticu dacă poate să ascundă de tătuca că îl bate profesoara de limba rusă... că "s-a îmbăta v-odată, și a mai ushide-o... și au să-l bage la pușcărie, Mișulică, și an să rămînem fără tată... tashi mai ghine, tashi..."

Profesoara de rusă era Elena Efremovna, o femeie de prin stepele Kazahstanului, cu cîrjă, pe care o folosea la educația copchilașilor.


***

Tătuca o fost în lagăr, la Sevastopol. Era cel mai bătrîn dintre toți moldovenii. Și-i ziceau Moș Țăulean. Tătuca avea 31 ani. 


***

despre cum eu m-am îndrăgostit

- …și el mă sună și zice “Eu zbor la tine! Am trecut pe la magazin, am luat o sticlă de vin, de care-ți place ție, și ceva gustos la vin!” Eu stau și aștept, de 3 ori mi-am schimbat hainele pînă o ajuns omu la mine, motanul lustruia podelele cu coada, prin casă lună, în vază mere și mandarine… Karoce, intră el așa mîndru… fericit că o adus vinul meu preferat… Traminer. 

- Oi, shi klassno! Tare-i bravo el!

- Îhî. Numai că Traminer e alb. Da eu beau vin roșu. Înțelegi? Roșu.

- Mda.. și cum a trecut seara?

- Ei :) mai întrebi! Minunată a fost seara! Nu știu, a fost vinul magic, sau omul… dar a fost cea mai frumoasă seară din ultimii cîțiva ani… Sau poate cineva o presurat îndrăgosteală în sticlă la îmbuteliere… dar încă mai suntem împreună, și ne place să avem seri cu vin, deja de care-mi place mie :)

Cele mai frumoase seri le-am avut la un pahar de vin. Vin roșu. Eu nu m-am îndrăgostit de el de-odată, am început de la rose. Eram cu prietenele într-un local și pentru prima oară am avut mare noroc să dea un sommelier peste noi. A fost atît de pasional, și atît de profesionist, că din acea seară, cu fiecare ocazie eu prefer să aleg un pahar de vin în defavoarea berii. Am descoperit treptat arome, gusturi, care de fiecare dată mă făceau să simt plăcerea vieții prin fiecare celulă. 

Acest roman de dragoste cu vinul era inevitabil :) 

La edițiile anterioare ale Vernisajului Vinului eu nicidecum nu reușeam să ajung, și de data aceasta am zis că eu obligatoriu trebuie să fiu acolo! Nu pot să ratez nici master-class prezentat de către somelierul român Avram Laurențiu Achim, Președintele Federației Somelierilor din România, dar cu siguranță nici posibilitatea de a procurar cîteva sticle de vin bun la un preț mai avantajos! 

Conceptul evenimentului este centrat pe pasiune: cea aprinsă de savoarea unui vin select roșu sec, îndulcită de un vin de desert sau încinsă de un spumant incandescent, cea dansată pe ritmuri de tangou sau cea exprimată în diverse manifestări artistice.

Biletele pentru eveniment pot fi procurate online, accesând iticket.md, la prețul de 150 de lei.

Ținînd cont că eu nu am prea ieșit în ultimul timp, tare sper să văd cît mai multe fețe cunoscute pe la acest eveniment minunat! 

despre cum eu am aruncat o treime din mine

demult parcă se cerea textul ăsta, iar acum m-au rugat fetele să nu mai întind rîzîna :) Deoarece la sfîrșitul acestui articol este un colaj de poze, pun muzicuța la început ;) 

Prima regulă a unei fete dolofane e să găsească citate celebre despre faptul că bărbații nu-s cîini și nu se-aruncă la oase. Noi nu suntem grase, oasele-s late. Femeile grase-s bune la gospodărie de trecut iarna.

Eu pot continua la nesfîrșit – le știu de prin adolescență și cu timpul le-am adunat în cap ca să-mi îndreptățesc fiecare kilogram în plus. Da kilogramele nu erau în plus, cu timpul ele au devenit surplus depozitat pe corpul meu.

Știobîlc-știobîlc, prin glodu pînă la genunchi eu mă duceam la școală prin clasa 7, treceam rîpa, mergeam prin țintirim, pe urmă jumătate de oră spălam botele de glod, șap intram la lecții. Da acolo eu eram cea mai mășcată. De cînd mă țin minte, eu eram cea mai naltă (la educația fizică mai erau 2-3 băieți înaintea mea), și lată. Nu destul că erau toți mititei și nu aveam cu cine dansa la discoteca școlii, da încă trebuia să fie cavalerul și cu mîini lungi ca să mă poată cuprinde. 

Mai pe scurt, dansam eu, că dacă mă apropiam de cavaler și invitam la dans, nu s-o găsit nici unul mai viteaz să mă refuze. 

Șaga-i șagă, dar eu creșteam ca pe drojdii. Pe la universitate mai eram cum eram, dar nici nu am observat cînd am trecut pe lîngă sută și cîntarul meu o ascuns treaba asta. Anyway, mireasă eu m-am măritat de 112 kg. Nimic nu prevestea tragedia ce urma să fie, oleacă m-am gruzit cînd neamurile bîrfeau între ele “of, că tare-i rotunjică! Nu știu cum a intra în rochia de mireasă!” INVIDIOASELE! Ele psînecă plesneau că eu-s frumoasă și mă mărit! Ei, am tras un bocet și m-am măritat. 

Da cîntarul nu s-o oprit. De la viață bună în familie, dragoste și pui copți cu cartofi, maioneză și batoane, eu într-o zi m-am urcat pe el, da el o făcut două kruguri și s-o oprit la 132. 132 kilograme de femeie frumoasă. 132 kilograme de fericire. 

Eu repejor m-am gruzit, m-am razgruzit și am mîncat două hamburgere. Eu iubeam, eram iubită, niciodată nu m-am simțit urîtă. Doar că eu uram oglinzile. Eu mă priveam în oglindă numai să nu fiu murdară de funingine înainte de lucru, în rest eu preferam să le evit.

Eu înțelegeam că trebuie să schimb ceva, eu riscam să nu pot avea copii deloc din cauza obezității. Așa că eu încercam diete de tot felul. Toate cite sunt prin internet le-am încercat. Slăbeam 3kg și mă îngrășam cu 5, slăbeam 5 și adăugam 10… 

Probabil, au fost mai mult de 132… că nu eram eu proastă să mă mai urc pe cîntar după așa o umilință! Dar eu nu știu exact, de asta nu vehiculez cu alte cifre. O las pe asta de referință.

***

Hai să vă zic pe scurt cum era viața mea pe vremurile alea.

Viața mea era atît de statică, că cetatea Sorocii neclintită m-ar invidia. Eu în afară de casă și lucru nu prea știam de alte activități. Eu nu mergeam la nici un fel de evenimente. Eu nici măcar nu mergeam pe jos pînă la stație – o mare parte din salariu se ducea pe mîncarea la copchiii taximetriștilor. 

La mine în frigider era permanent carne, unt, maioneză, pîine alba, salamuri. Eu eram gata de a primi oaspeți în orice clipă. Eu eram gospodină.

Eu nu socializam. Cu nimeni. Eu aveam cîteva rude care le vedeam permanent, și atît. Eu nu mergeam la teatru, concerte, flash moburi, dansuri, nimic. Eu uneori ieșeam la restaurant și poate la cinematograf la un filmuleț, cu 3 căldări mari de popcorn.

La restaurant nu eram eu proastă să mănînc salată. O porție cît capul meu de carne, niște garnir frumușel, desertic, cafea, poate-o pivușoară. Și asta tăt mîncat repejor, de parcă vin tătarii după mine să-mi fure mîncarea dinainte. 

Eu lejer puteam să gătesc o găină coaptă la ora 1 noaptea și s-o înfulec în doi, cu maioneză, ketchup ș-un baton. Și să zakusesk un kuleoshel de ciocolate. Și să mănînc 2-3 pachete de popcorn la un film. Da mai bine răsărită.

Eu eram fericită așa cum eram. Mă întristau nițel pozele, dar eu le ascundeam repejor și treceam tranzit prin viață mai departe.

Pe urmă s-a întîmplat ce s-a întîmplat… eu oleacă am murit de la cerul care mi-a căzut pe umeri, și vreo cîteva luni am fost într-un fel de comă psiho-emoțională. Eu nu trăiam, nici măcar nu existam. Și tare tare vroiam să mor cu-adevărat, da mă gîndeam că o să fie greu cuiva să ducă sicriul meu pe scări, că-s grasă de Doamne ferește. 

Așa s-a primit, că eu intuitiv am început să fac chestii care să mă readucă la viață: am mers prima dată la un meci de fotbal și mi-a plăcut atît de mult că am ajuns în galerie; am început să fac cunoștință cu alți oameni, să ies serile în oraș; jucam Mafia pînă în zori la Kiras; am mers la dansuri. Într-o zi m-am enervat și am mers pînă acasă pe jos (vreo 6,5km). Mi-a plăcut, așa că următoarele zile am repetat eroismul. Peste o săptămînă mi-am cumpărat primul meu player din viață, ca să-mi fac drumul acasă mai interesant. 

Viața mea a început să se schimbe, și să capete culori. Eu testam, încercam să văd activități noi, oameni, evenimente, distracții, să văd dacă-mi plac sau nu. Eu făceam lucruri absolut noi pentru mine. Eu încercam viața la gust. Și asta dădea calitate vieții mele. 

Eu mi-am schimbat atitudinea față de mîncare – am făcut experimente pe mine, eliminam unele alimente din consum, să văd dacă pot trăi fără ele (carne, pîine, zahăr, cafea, dulciuri). Am început să cumpăr produse gustoase și calitative, să le descopăr pe cele utile – alune, nuci, fructe, salate, brînzeturi. Am schimbat lichidul de socializare – în locul unei beri, eu mă vedeam mai elegantă cu un pahar de vin. La început mi se părea o acritură, dar cu timpul… cu timpul eu am început o relație de dragoste foarte frumoasă cu vinul, am început să-l savurez, să-l descopăr, să-l iubesc…

***

Eu aș putea vorbi de schimbarea mea mult, e unul din lucrurile cu care nu mi-i rușine, dar am să mă limitez la cîteva obiceiuri/schimbări care le-am făcut și mi-am schimbat calitatea vieții. A, da. Și cu ajutorul cărora am slăbit 42 kg. De la 132 la 90.

• Eu nu mai beau ceaiul sau cafeaua cu zahăr. Deloc. Inițial am micșorat cantitatea consumată, și ulterior am eliminat complet zahărul.
• Eu încerc să consum cît mai puțină pîine, chiar dacă o consum – aleg pîinea din tărîțe. E totuși o slăbiciune mare a mea. Dar în perioada cînd am slăbit activ eu nu consumam deloc pîinea și paste făinoase.
• Eu nu mănînc în mod normal torticuri, prăjiturele, ciocolățele. Eu nu-mi refuz aceste mici plăceri ale vieții, dar eu chibzuiesc 3 secunde și aleg un măr, o portocală, un piersic. Plăcerea mîndriei că am rezistat mă face să mă simt almighty :) 
• Eu foarte tare încerc să nu mănînc seara, chiar dacă este complicat. Ca să mă simt mai liniștită, dacă deam nu rezist, am întotdeauna în casă fructe, chefir, legume. 
• Eu nu mai cumpăr salamuri, salafade, crenvuște. Mai încerc uneori, dar eu nu le cumpăr acasă, categoric.
• Frigiderul meu de la unt, maioneză, slănină, untură pentru copturi s-a reprofilat și acum eu permanent am salate, varză, morcovi, fructe, brînză.
• Eu încerc să coc carnea, cartofii, nu să prăjesc.
• Eu merg pe jos foarte mult.
• Eu am mers la dansuri – balerină nu mă fac precis, dar cînd am descoperit că corpul meu, chiar dacă era mai mare de 100 kg, se mișcă frumos și senzual, asta a devenit plăcut. 
• Eu merg regulat la miostimulare și ședințe de masaj cu vacuum (cursuri de vreo 2 ori pe an). Asta mi-a oferit marea fericire să nu am piele atîrnată deloc! Corpul e tonifiat și arată îngrijit. 
• ASTA CONTEAZĂ: uneori un corp de 100 de kile îngrijit e mult mai frumos decît un corp slab, dar cu celulită, cu picioarele neepilate, cu pielea răblăjită care atîrnă ca o cîrpă.
• SISTEMATIZAREA. Tot ce se face sistematic are rezultat. Poți să te dai de-a curu-n cap o săptămînă, dar dacă ai abandonat mișcarea, peste altă săptămînă poți să te caci în rezultate și eforturile depuse. Urît dar adevărat. Asta se referă la sport, alimentație, îngrijirea corpului
• Eu evit cuvîntul sport – probabil, din cauza că nu-s eu prietena lui. Dar încerc să construiesc o relație cu sportul, așa că eu mergeam de 2 ori la bazin (acum mai rar, din cauza unor condiții de sănătate), mergeam la dansuri de 3 ori pe săptămînă.
• Pentru piele există o chestie magică (nu și pentru țevile de canalizare – odată pe lună trebuie curățite și destupate) – zaț de cafea, amestecat cu gel de duș, sau ulei de măsline, se poate de alintat și cu puțină miere ;) se face de consistența așa ca să vă placă să roadeți locurile unde înflorește celulita – fundul sexi, pulpele iubite, burtica drăgălașă. Așa un scrab de 2-3 ori pe săptămînă și eu vă asigur, că într-o lună ve-ți vedea rezultate! Ele chiar există!
• Fețișoara are nevoie de îngrijire specială cînd tu slăbești – ceva antirid, mai puternic ca de obicei. Eu luam creme antirid pentru zona în jurul ochilor și foloseam pentru toată mordașka.
• Eu iau vitamine (A, E, C) tot de 2 ori pe an cîte un curs de vreo lună-două. Din interior tot trebuie nițel suport.
• Obligatoriu trebuie să-ți faci un regim în care să fie inclus dejunul, și obligatoriu prînzul. Chiar dacă mănînci ceva interzis, seara va fi mai ușor de rezistat tentațiilor.
• Eu nu mă învinuiesc dacă calc strîmb. Dar mă strădui să nu calc. 
• Eu pun pe balanță de fiecare dată cînd vreau ceva gustos. Rochia nouă sau pîinea cu nutella. Avocado pe o felie de pîine integrală sau pîine albă cu unt. Maioneză sau smîntînă. Jumătate de baton cu ceva gustoșel ori 2 portocale. 
• Eu negociez cu mine. Vicusea, dacă tu amu seara nu mănînci bucățica de pirogel, n-ai să bocești, și mîine dimineața cu sovistea curată ai să mănînci frumușel cu un ceai.
• Da, eu îmi permit chestii pe care mi le cere sufletul, dar eu le amîn pînă dimineață.
• Dacă am mîncat, eu încerc să compensez cu mișcare.
• Eu îmi fac mini-sărbători: odată pe săptămînă eu mănînc de exemplu kebab, sau pizza. Eu pot rezista foarte ușor tentațiilor, dacă știu că mie nu mi-i interzis, pur și simplu nu se poate azi, da iaca sîmbătă gudim.
• Eu am minimum o zi în săptămînă cînd nu consum carne.
• Periodic încă mai fac experimente de abstinență - de exemplu la moment am cîteva luni de cînd nu consum cafea.
• În fiecare dimineață eu mănînc cășuță de ovăz cu miere, stafide, semințe de in și semințe de floarea soarelui, iar în week-end omletă sau scrobușor cu legume.

CONCLUZII

• Eu mă iubesc, și mie-mi place să mă îndrăgostesc de mine
• Eu am avut mare noroc de oamenii din jur, care la vreme m-au susținut, mi-au dat un snickers ca să-mi treacă jalea de mine, sau mi-au dat peste mîna care se întindea după o felie de pîine :)
• Mie-mi place să mă privesc în oglindă și toată casa am oglinzi acum
• Eu am descoperit că buticurile fițoase unde mai înainte mie-mi veneau numai poșetele și fularele, acum au haine pentru mine. Prima haină de la MEXX a fost un eveniment important pentru mine :) la fel ca și ia cumpărată de la MANGO.
• Eu cred că oricine poate scăpa de kilogramele în plus, dar e nevoie de motivare și nițel voință
• Of, că mult mai am de slăbit încă! :D de la 90 încă e drum greu pînă la un rezultat final :) 

Probabil, mai sunt multe de povestit, începînd de la motivare și terminînd cu obiceiuri și apucături sănătoase, educate în timp, dar le-am mai uitat :) Nu vă rușinați să dați întrebări, eu-s gata de răspunsuri și tare am să mă bucur dacă va ajuta pe cineva experiența mea!

Aici este un colaj de poze, cu diferențe :) Din 2011 pînă în 2014 nu e mare diferența în kg, poate vreo 7-8, dar am continuat să merg pe la diferite activități, să umplu timpul cu mișcare, și corpul s-a mai tonifiat, s-a “strîns” :)

 

 

De primăvară. Versuri. Și iubire.

Mi-am păstrat istoria asta pentru mine de cîteva zile deja. O savurez egoist, singurică, ca pe-o bucățică de ciocolată care se topește pe limbă.

Era o dimineață obișnuită, în care m-am trezit cu gîndul la cineva și am zîmbit, dar imediat mi-am dat seama că iar întîrzii. Colanții, pantofii, fusta-toc și mai nou – bunătatea de aplicație care-mi găsește taxi la orice oră. “În centru, vă rog, pe Bulgară.”

În fiecare dimineață eu monitorizez foarte atent cu cît avansează primăvara. În Valea Trandafirilor este în creștere numărul copacilor cu frunze verzi, mai înflorește vreun cireș, mai buhnesc mugurii. Se simte, se simte primăvara asta mai frumos ca niciodată.

- Dumneavoastră citiți?

- Poftim? O.o

- Vă place să citiți?

- ăăă… da, desigur. De ce întrebați?

- Eu iaca tare iubesc să citesc. De cînd am început a lucra pe mașină, permanent mă strădui să citesc (deci, da, “strădui” în loc de obișnuitul “stărui”). Altfel parcă degradez!

- Serios? Și ce citiți acum?

- Amu îl citesc pe Castaneda. Interesant abordează niște întrebări.

- Oooo… O_O

- Da, nu vă mirați așa. Mă uit la alți șoferi de taxi, și mă îngrozesc. Ei toți sunt cu gîndul doar la numărul de comenzi și cum să lucreze mai mult ori să rupă vreo comandă mai bună. Da eu nu pot așa. Eu ori citecs cînd nu am comenzi, ori scriu versuri.

- Dumneavoastră scrieți versuri? O_O (eu deja dau întrebări de IQ mai jos de 50, nu pot controla mirarea)

- Da…

- Da aș vrea foarte mult să le ascult! Măcar una!

- (roșește, îl văd în oglindă) Cînd ajungem la destinație, am să vă spun… să trecem de ambuteiaje…

Am mai stat vreo jumătate de oră în mașină, chiar dacă am întîrziat de-a binelea. Mi-a spus versuri în rusă și în română, la fel de frumoase. Cînd mi-a zis de limba română s-a uitat chiorîș mai întîi, nu era sigur cum voi reacționa. Mi-a spus versuri despre primăvară, despre dragostea la care visează, despre dragostea pe care nu o poate găsi. Atît de inocente, atît de sincere, ca primăvara asta erau versurile lui.

Era bucuros că nu mai lucrează în poliție. Și că nu și-a lăsat lucrul în poliție amprenta asupra personalității sale. Acum are grijă să nu i se lase amprenta de taximetrist pe el. Se gîndește într-o zi să le publice. 

 

 

A! Da! Am luat numărul de telefon. În caz dacă o să vreți să mergeți într-un Mercedes vechi și obosit dar cu un șofer drăguț care scrie versuri, să-mi dați de știre ;)

 

А ты меня любишь? Ага!

Stăteam eu mai dăunăzi în ogradă, cu o cărțulie după lucru și ascultam în paralel cum ciripesc păsările, cum mai sfătuie mamele, pe cine din medicii noștri de familie de pe sector îi timpul de dat afară, cui treb de dat un 50 de lei, și altele din astea. În fața scării este zona de joacă pentru copii, unde dacă nu se cațără nici un jlob cu inomarka, ap ei fac păscuțe din nisip sau se dau în scrînciob pațanashii de pe raion după un joint.

Eu timp de vreo oră cît am stat pe bancă, știu deja că Vadimaș are 4 ani și o avut scarlatină recent, că Sofica are 3 ani și 4 luni și e păzită de mămica ei ca pe-un boț de aur, nici la grădiniță nu merge să nu prindă vreo zarază, de asta n-au probleme, și că Glebușka tare iubește mîncarea de la McDonalds, unde-l duce tat-so în fiecare sîmbătă (ziua cînd Glebușka vapshe îl vede pe tata lui). Tata lui Glebușka în genere e temă aparte. Simt că-i bun om și nu degeaba o lepădat el femeia.

La un moment dat, prind un fir de conversație. Glebușka s-o apropiat de Sofica și îi spune pe un ton taaaaare tare rușinat:

- Vlei să fii iubita mea?

- Ei… nu se poate

- Da ci?

- Mămica o zis că asta nu-i frumos

- ….. vlei să fii iubita mea?

- Vadimka plimu o zis

- Shi?

- De iubită

- Da eu vleu a mea

- Mămica o zis că eu pot plieteni da nu s poate iubită

Po hodu Glebușka n-o fost chiar de acord cu părerea mămicăi, ori l-o afectat că Vadimaș o fost primul… după schelălăitul care o urmat în ogradă eu deam n-am mai înțeles totul, dar am prins momentul cînd el s-o uitat la Sofica…. Luuuung-lung… cu dragoste… și cînd i-o f*tut o căldărușă! Drept în frunte!

 

La bocetele Soficăi s-au adunat vecinele mele care stau de gardă la scară, mămicile panicate, niște cîini care s-o gîndit că e vesel de schelălăit împreună, și la toată nunta asta un oaspete al capitalei cu numere de Soroca încerca să se urce pe gazonul nostru proaspăt greblat.

Prietenia asta între băieți și fete îi strannîi predmet… vrode bî este, da vrode bî net…

Calul lui Harap Alb

• Noroc! Gata lucru pe azi?
• Da, cu greu, dar gata… ce planuri pe diseară?
• Da ai sheva? 
• Nu, da știu cine are. 
• Ap dar hadem. 
• Dap G.? Nu ieși cu dînsu azi?
• Dă-l, fa… hai să ne vedem că am să explodez dacă nu-ți povestesc!
• Hai dar în jumătate de oră la X. Pup!

Eu odată cu sosirea primăverii tot mai des mă gîndesc la stereotipurile din creieri, ai mei și-ai altor femeie. Într-un fel oarecare, am fost influențată și de un șir de postări, a Dianei, Năsticăi, Angelei, și chiar și-a Soacrei Mici. Așa, dintr-un articol în altul, m-am pus pe gînduri. Ce cată o femeie deșteaptă? Da una proastă? Da în general, ce caută femeile estea?! 

Am un cîrd de cunoscute, prietene, amice, frumoase de mama focului! Deștepte, cu studii superioare (minimum), cu very good job (prosta job, nu se tem de blowjob, pot face un handjob, și chiar și cu handmade-uri în zestre). Și iaca stau ele, așa perfecte,  singure-singurele. Și se plîng că… și-ar dori pe cineva alături. Nu că s-ar simți incomplete, dar ar vrea să adoarmă pe umărul cuiva noaptea, și să poate face-un borș roșu la un suflet drag. 

Plîngem la un pahar de vin, dansăm într-o vineri noaptea pînă zguduim creierii de tot, și de luni oftînd așteptăm mai departe Harapul Alb. Minimum. Pentru că un suflet bun dacă se apropie, cu cele mai frumoase intenții, noi îi punem în frunte sticker “looser” și tusim mai departe. Practic, noi jisăm la hren paimi shi. Periodic ne dezbatem din ritm cu vreo poveste de iubire plină de pasiune, care de fiecare dată începe “Fetelor! Asta-i el!” și se termină în vreo 2-3 săptămîni cu “Blya. Ce greblă. Cine merge la Spălătorie să bem?”

Asta tăt pîn la o bucată de vreme, cînd înțelegi că de fapt… Harap Alb îi looser. El îi looser pe lîngă calul lui. Și vapshe, fără cal avea să zdohnească în prima jumătate de zi de trip eroic. Fără cal, frienzi, Crăiasa Albinelor și nu mai știu cine, lui Harap Alb nu-i dădea fata împăratului împăratul fata cît pururea! 

Ap eu m-am gîndit că trebuie cîte-un cal năzdrăvan. Care să servească drept transport terestru și spațial pentru fluturii din stomac, protector de cele rele, creierul deștept din cuplu (hai să recunoaștem, calul era mai deștept ca stăpînul!). Un cal, care să-l hrănești cu ovăz fiert în lapte dulce și să-i dai o baniță de jăratic pe zi, să-l speli cu apă ne-ncepută în fiecare zi… ehh, femeilor! Ce Cal Năzdrăvan v-ați mai face! Dar tre să poți să-l identifici din herghelie… și tre să investești dragoste, timp, grijă, să-l faci năzdrăvan… Da unele din noi jă n-au răbdare, așa-i? Da unele din noi jă vor tăt ideal și de-odată și brusc, ca peste 3 zile să lepede idealul și să plece-n lumea mare după un dodik care-ți roade creierul cu lingurița, așa-i? Da noi jă nu știm ce vrem, așa-i?

Complicată treaba asta... tare complicată... și măcar de-ați fi unele din voi Fete de Împărat Roșu ori Verde... 

"Și daca mă vezi așa de jigărit, este că n-are cine să mă hrănească ca el [Împăratul]. Astăzi, uite, de m-ar îngriji cineva cum să-mi priiască mie, în zece zile m-aș face de nu m-aș da pe zece ca d-alde ăștia."

Ehhhh! Tygydym-Tydgydym! ^_^

Ce faci peste 5 ani?

- Vica, tu te-ai îndrăgostit?

- Ei… haha. De unde ai luat așa ceva?!

- Tu rîzi. Tu rîzi la glumele lui. 

- Ce chestie… 

Cel mai mult îmi place să scriu scrisori. Scrisori, la care niciodată nu voi primi răspuns. Le scriu de obicei în capul meu, înainte de somn cu ochii închiși; pe drum spre casă, cînd privesc în geamurile oamenilor din troleibusul care abia se tîrîie spre Botanica; le scriu cît alerg pe bandă la sală sau merg pe jos prin miez de noapte. 

Scrisorile mele-s frumoase, și în capul meu primesc răspunsuri chiar. Și am niște conversații de mai mare dragul! 

Uneori scriu scrisori adevărate. Vii. Pe foaie, scrise de mînă, în care desenez fiecare literă. Dar ele-s prea puține în viața mea. Nu cred că voi fi inspirată degrabă să mai scriu cuiva răvașe vii. 

Am primit un mesaj recent. Mă întreba cineva ce mai fac, și cum o duc. Și mă întreba ce am să fac cam în vreo 5 ani. Pentru că ar dori să-i fiu alături peste 5 ani, să educăm copii împreună.  Și eu n-am răspuns. Nu am avut curaj să răspund.

Cum aș fi putut? Cum aș fi putut să-i zic că am să-i fiu alături, dacă eu azi, acum, în clipa asta vreau să fiu cu altcineva?...

Eu îmi echilibrez emoțiile. După extreme, eu am găsit balanța ideală. Cum fac s-o savurez?! 

Și nu, ca să fie clar, nu sunt regrete. Nimic nu regret. Eu savurez fiecare clipă. Doar că… uneori aș fi vrut să fie mai simplu totul…

Despre pasta de dinţi

Postarea asta s-o copt vreun an la mine-n cap, şi tot nu-i coaptă, dar deja mă enervează prezenţa gîndurilor în cap, aşa că le scuip aici, pe blog.

Eu a trebuit într-o zi să stau şi să mă gîndesc, cum îmi văd viitorul partener. Aşa, ca un fel de vizualizare şi blabla, ca să ştiu ce caut, măcar să înţeleg de ce nu pot accepta pe cineva care cel puţin face o tentativă de a se apropia de mine. Pînă la urmă, experimentul nu s-a soldat cu succes, deoarece mereu cînd încerc să vizualizez „idealul”, eu oricum am un om anumit în cap, şi asta strică toată atmosfera.

În schimb eu am conştientizat că eu mă tem de nişte lucruri. Eu mă tem de bărbatul care va apărea în casa mea, în trening, şi care eu trebuie să-l văd cum se scarpină… ăăă… mai pe scurt se scarpină. Şi mă tem să nu clefăie în timpul mîncării. Ca să nu-i ard o lingură-n frunte. Şi eu tucma îs înfiorată de faptul că va trebui să aud sunetele matinale de la baie… nu nu nu nu nu, eu nu vreau asta! Părul din baie… ciorapii murdari ascunşi sub pernă… pasta de dinţi apăsată de la mijlocul tubuleţului, da nu de la coadă ca să iasă uniform OOOOOO!!!!! This is a nightmare! :O :O :O

Şi mă tem de responsabilitatea de-a face cafea în fiecare dimineaţă şi dejunuri, şi de călcatul cămăşilor, şi de imposibilitatea de a flirta cu toţi la tot pasul, şi de … of… atîtea chestii…

Mai pe scurt, voi cînd vă daţi seama că v-aţi îndrăgostit şi sunteţi gata să trăiţi împreună? Pentru mine sunt mai multe criterii de evaluare, şi unul din ele este iaca momentul acesta, cînd se trece de la statut de prinţ şi prinţesă la acceptarea oamenilor normali.

Человеку нужен человек.

Iaca-iaca-s patru ani amuş. Parcă totul bine şi frumos, parcă totu-i curcubeu, dar totuşi,  Moş Crăciun mă shearcă de minte.

Trei în în urmă nu vroiam nimic. Pe urmă vroiam multe şi nimic concret. Pe urmă concret şi fără tolc.

Mi-am făcut rezoluţii anuale, todo-listuri cu deadline-uri, realizări şi eşecuri – de toate. Unele rezoluţii le-am respectat, altele am decis că nu-mi trebuie. 

Am încercat chestii noi. Unele din ele au mai rămas în viaţa mea, altele au trecut tranzit… de fapt, ca şi unii oameni!

Patru ani şi tot nimic. Alerg ca nebuna prin lumea asta mare, strig în mulţime, dar nimeni nu mă aude. Caut şi mă întreb ce-oi fi căutînd. Mă întorc şi mai bag un status pe facebook. Pun o poză şi urmăresc like-urile. Pentru că dintre toate vreo 170 de like-uri, doar unul contează. Unul, care niciodată nu apare în notificări.

Întîlnesc chipuri noi. De fiecare dată mie-mi pare că „amu-i amu!” şi… zbang! Hello, my dear grebla! Adică, cum, nu chiar greblă, dar în sens că… „shota ne to”, cum zice mămica.

Nimic nu e întîmplător, nimeni nu este fără un rost în viaţa noastră. Şi nici noi în alte vieţi.

Azi mă gîndeam, că eu ştiu ce vreau. Azi, că mîine poate iarăşi trezesc femeia emancipată şi independentă. Mîine iar am să încerc ceva nou, am să urc pe un acoperiş mai nalt, am să mă dau cu placa mai bine, am să mă mai îndrăgostesc de-o ţară, de-un om, de-un cîntec. Dar azi eu ştiu ce vreau.

Subtilităţi de dor

Ne despart vreo 20 cărţi necitite, vreo 125 de filme nevăzute şi un sărut de dimineaţă care ai uitat să mi-l dai. La distanţă de două cîntece în player, ne vedem numai dacă nu am reuşit să fug.

La distanţa de 794 km dorul meu învaţă.

La 1400 km în altă direcţie un dor îmi dansează desculţ prin iarbă.

De la mine pîn la Buiucani doar 10 staţii de troleibusul 22 dar ne vedem cînd dă Bojica cumătrii la neamuri.

Ne desparte îngheţata ceea de la Tucano care ţi-am adus-o.

Ne desparte-un bocet în autobuz. Prima dată-n viaţă am bocit că am plecat. Prima dată-n viaţă am bocit că plec de lîngă tine.

Ne desparte o frază sarcastică la limita bunului simţ.

De la mine pînă la un corcolit sub aripa ta ne desparte un „hai vino”. Tot atît mă desparte de pînzele albe şi capătul lumii.

Pe fiecare din tine îl port cu mine. Am ceva ce îmbrac în fiecare dimineaţă la gît şi mă gîndesc la tine.  Am pe masa de birou un Mickey Mouse furat dintr-un comisariat. Am un păianjen desenat pe perete. Şi un sms păstrat în telefon.

De la mine pîn la tine – fix un kil de vitamine. Eu mănînc mere din grădina de acasă. Mă desparte de casă drumul ca de-aici pîn la Paris.

din suflet.

- Bună dimineaţa! Domnişoară, vă rugăm să ne iertaţi, dar din păcate nu avem maşini libere. Se poate să vă căutăm de la alte servicii de taxi?

- Da, sigur! Voi fi foarte recunoscătoare! Mulţumesc!

- Aşteptaţi sms.

***

„Dacia alba, XXX, peste 6 minute”

***

- Domnişoară, poate a încurcat şoferul adresa… Verificaţi vă rog dacă vine…

- Într-o minută maşina va fi pe loc!

***

Dimineaţa de azi e una frumoasă. Aerul proaspăt mă face să iubesc viaţa mai mult. Stau deja de 17 minute în faţa la scară şi aştept maşino4ka. Oamenii merg prin ograda mea – care duc copii la grădiniţă, care se grăbesc la şcoală, nişte băbuţe merg cătinel spre Centrul Medicilor de Familie. Unii oameni deja lucrează. Un grup de 4 instalatori stilaţi în jaletcuţe galbene merg apăsat prin ograda mea. Unul e supărat. Rău de tot supărat. „El vrea stimă şi respect?! La *** l-am văzut eu pe dînsu! Poate să se ducă ***! Să-mi ***********!!!!”

La 2 metri de mine s-au oprit să deschidă trapa de la canalizare, şi textul curgea ca apa Bîcului la vale. Era un fel de flux încontinuu de cuvinte care erau atît de armonioase cu jaletcuţa galbenă şi situaţia în care mă aflam, că am stat vreo 2 minute fără să mă mişc. După care m-am apropiat, şi pe tocuri, cu un gest elegant amzis:

- Mă iertaţi, vă rog! Îmi cer scuze că vă deranjez!

- Shi?!

- Vă rog foarte mult… tot ce aţi spus pînă acum, dacă se poate – transmiteţi vă rog frumos şoferului cu Dacia albă XXX de la serviciul cutărică! Mulţumesc!

Ţoc-ţoc-ţoc.

 Am plecat. O zi bună să aveţi!

****

Stau în rînd. Al treilea rînd pe ziua de azi. În faţa mea e doar o mămică tînără. 

- Da cînd va fi reconectat gazu?

- Nuştiu.

- Păi… în 2-3 zile, pe la anul nou… cînd să aştept să vină să-mi reconecteze gazul?

- Eu de unde să ştiu?!

- Cum de unde să ştiţi?! Da cine trebuie să ştie?!

- Doamnă, eliberaţi locul, s-a făcut rînd în urma matalei!

Pe ghişeu stă scris clar şi răspicat: MEŞTERUL NU SUNĂ CÎND VINE!

Mă gîndesc, oare cum o să mă găsească meşterul cînd va veni să-mi reconecteze mie gazul… pentru că eu nu pot să stau „nu ştiu cîte zile” acasă, cu uşa deschisă, în aşteptarea mînii lui de aur… 

Eu mai mare bătaie de joc de oameni ca la Chişinău-Gaz nu am văzut. eu credeam, că serviciile sunt create pentru oameni, dar am impresia, că ele-s pentru sistem.

Nushcum, din cur totu-i organizat acolo. Mă scuzaţi vă rog, pentru limbaj indecent, dar chiar aşa este. Parcă tot ce este organizat – e făcut special să te umilească. Începînd cu doamnele înţepate, şi terminînd cu nişte aberaţii de „trimiteri de sistem”. De genul, mergi la biroul teritorial, ca ei să-ţi spună că trebuie să mergi pe Albişoara, ca să stai în rînd la un ghişeu jumătate de oră, ca să te trimită la ghişeul numărul 1, unde stă o doamnă cu părul blond oxigenat şi cu vocea aia celebră de „poezd na Daibani atpravleaetsea s tretiego puti!” te trimite acasă. Pentru că nu ai cartea pe imobil. Da cartea pe imobil nu era în setul de documente necesare pentru semnarea contractului cînd eu am căutat pe site.Şi peste tot stai în rînd. Şi cînd am să vin următoarea dată, va trebui să parcurg aceeaşi cale, ca dacă va binevoi doamna să-mi dea "permisiune de reconectare", s-o iau în dinţi şi să mă duc iar la biroul teritorial. Şi acolo să bat mătănii altcuiva să vină să-mi reconecteze gazul.

Şi te simţi un rahat mititel, ajuns pe Albişoara, în culmea ambuteiajelor urbei noastre, stuchită de sistem. Aşa stuchită, că nici nu am avut sănătate să zic ceva blondei oxigenate – pînă la urmă, ea nu e neapărat vinovată. E jloabă pentru tonul cu care vorbeşte cu clienţii, dar asta deja e ceva personal a ei. Poate ea face borş bun acasă. Da poate a crescut copii frumoşi…

tăt textu ista-i un link din suflet...

confused dignity

- Я хочу ухаживать за тобой! Нести тебя на руках, и целовать твои длинные ножки каждое утро чтобы тебе было легче ходить целый день!

- O.o ... ты наверное что-то перепутал...  я не девочка которой целуют ноги.  Я девочка-căluţ-năzdrăvan...

Eu mă gîndeam recent, despre cum şi în ce se măsoară demnitatea unei femei, unde-i limita dintre feminitate şi vulgaritate, cum se apreciază stima asta faţă de sine, care nu-ţi permite să te umileşti în goana după atenţia bărbaţilor?

Dada, putem nega, ne putem rupe maika de pe chept că nimeni nu aleargă după nimic, dar… statistic vorbind, majoritatea femeilor (aici pe cele care strică statistica, le rog să steie cuminţi şi să se mîndrească în tăcere că ele nu-s aşa!) fac tot posibilul să fie plăcute ochilor şi atingerilor bărbăteşti.

Slăbesc 65 kg, se îngraşă cu 5, măresc sînii, îi mişcorează (mai rar, drept că), merg la cursuri de make-up, se fac blonde, brunete, roşcate, îmbracă fustele „tot mai sus! mai sus! mai sus!”, dau decolteul tot „mai jos! mai jos! mai jos!”, învaţă de-a fir-a-păr site-urile culinare ca să iasă „salata shei cu lumbă de vacă” mai deocheată ca la cumătra, merg la cursuri de făcut sex oral, pentru… pentru a plăcea.

Sunt gata să se umilească în faţa bărbaţilor cu un decolteu vulgar, conştiente că asta le va oferi atenţia doar pentru „11 minute”, dar… aşa încearcă.

De ce?! Eu nu pot să înţeleg.

Există limite între dorinţa de a fi mai aproape de perfecţiune şi umilinţă. Există limite între schimbarea imaginii şi ştergerea personalităţii. Există limite între „a fi” şi „a părea”.

Femeie! Cînd te îmbraci aşa că strigă tot organismul tău „Vreau sex! Acum! Aici! Dau!” nu te întreba nici pe tine, nici pe mine „Cum e posibil aşa ceva?... Pentru prima oară văd băieţi care se comportă decent, şi chiar dacă au servit vin mult, nu se bagă la mine…”

Şi la întrebarea asta foarte profundă, eu nu am înţeles, dacă în voce era admiraţie faţă de băieţi, sau dezamăgire…

Doamne, te rog fă aşa ca femeia care m-a inspirat să nu citească articolul!

Bilet de tranzit

Vin, pleacă, mai rămîn. Oamenii au drumuri, fiecare cu ale lui. Aş vrea să cred că dacă fac parte din destinul unui om, el se va întoarce. Dar… totul este atît de încurcat… de ce s-ar întoarce cineva de care nu mai am nevoie? De ce aş reveni eu la cineva care nu are nevoie de mine? De ce ne-am limita la ceea ce ne-am obişnuit, la zona de confort, şi nu ne dăm voie să visăm la ceva nou?

Un om tare drag, dar care o văd prea rar, mi-a zis odată „Ce frumos că oamenii încearcă să facă cupluri! E minunat! Dar e frumos şi atunci cînd se pot despărţi, dacă nu a mers relaţia…” Mai învăţ cum „să dau voie să plece” oamenilor din viaţa mea. Sau, cel puţin, să nu-i opresc cînd vor să plece.

Recent s-a întors cineva din trecut în viaţa mea. Cu un rol mediocru de trecător tranzit pe lîngă mine, a ajuns acum să fie unul din cele mai importante persoane. A ajuns să fie cineva, pentru care vreau să fiu mai bună decît sunt. Cineva, pentru care vreau să mă schimb. Cineva, care mă face să rîd cînd merg cu căştile în urechi şi citesc sms-urile.

Eu nu am mai avut senzaţia asta de prea mult timp. Am uitat cum e să vrei să faci pe cineva fericit. E diferit de a face dragoste şi sex. E cea ce s-ar numi „să trăieşti dragoste sau sex”. Şi aici nu vorbesc despre dragoste de cuplu, ci despre dragoste de oameni. Pur şi simplu, să iubeşti oameni. Să-i vrei fericiţi, pentru că asta te face fericit pe tine.

Nu prea mai scriu pe aici. Mi se încurcă gîndurile toamna. Şi de fapt, nu prea am nimic deştept de zis.

fără sens

Ne desparte un cuvînt, ori mai bine zis, o frază. Una care stă mută pe buzele noastre. Şi tot ea ne ţine aproape. Suntem la depărtarea unui sunet sau mesaj. Dar parcă am fi peste oceane.

Îmbrăţişaţi ca doi amanţi, goi, suntem mai străini decît oamenii care se văd dimineaţa în autobuz spre lucru.

Mai străini ca niciodată noaptea, devenim frate şi soră a doua zi dimineaţa la o cafea.

Îmi place să fiu căutată. Ţie-ţi place să mor de dor. Mie-mi place să te frămînt ca pe aluatul dospit.

Aduc gustul Georgiei acasă: bazhe cu piept de pui

Pe zi ce trece eu îmi dau seama că dorul de Georgia nu pleacă, și ochii care nu văd Tiflisul nu-l uită. Așa că mi-am zis, dacă nu merg eu degrabă încolo, aduc Georgia la mine! Mi-am luat inima-n dinți, și m-am apucat eu să gătesc o chestie absolut genială din punct de vedere a dificultății culitare și calităților gustative - baje (bazhe) cu piept de pui. 

Mi-a luat cîteva zile să găsesc tate ingredientele necesare, acestea fiind de fapt condimentele. Nu am reușit să găsesc ucxo-suneli, așa că mi-am asumat riscul să-l înlocuiecs cu xmeli-suneli. În rest, m-am cam ținut de recetele găsite pe net, în rusă și engleză. 

Deci, încă de sîmbătă dimineața am tăiat pieptul de pui în bucăți medii, și le-am marinat. Saramura pentru marinadă poate fi diferită, în dependență de gusturile Domniilor voastre,  eu am optat pentru un amestec de sare, zahăr, pireu de tomate, ajica (praf), diluate cu apă fiartă și răcită. De asemenea, am adăugat la tot amestecul ceapă tăiată inele (vreo 2 cepe mari). Am înecat bucățile în saramură și na! l-am dat la rece în frigider! Să știe puiu altă dată... 

De draga dimineață duminică deja mă frigeau palmele... Știam că azi gătesc un tip de mîncare pentru prima oară! Urma să pregătesc sosul în sine - bazhe. Acesta este un sos, asemănător cu sacivi, doar că e pentru... gospodine leneșe! sau ne-experimentate, ca mine :) Baza sosului este nuca, așa că eu am fost pe dealuri, am strîns nuci... ăăăă... mai pe scurt am cumpărat o jumătate de kilogram de nuci, și l-am rugat pe nepotul meu să le rîșnească (de obicei ele se dau prin mașina de tocat, dar dacă nu ai mașină de tocat dar ai o rîșniță și un nepot - ești salvată!). Am lăsat vreo 100gr de nuci pentru mai tîrziu, ca gustare pentru un vin alb ^_^ Restul au fost mărunțite cu înverșunare de drăgălașul nepot! 

Între timp, eu am pregătit condimentele necesare pentru sos - cîte o linguriță de sare, xmeli-suneli, paprika bucăți, paprika praf, șofran, și am mai curățat încă vreo 5 căței de usturoi. 

Toate astea fiind gata, le-am amestecat cu nucile rîșnite:

După care a intervenit momentul aproape de glorie - turnatul apei fierte și răcite, picătură cu picătură, și mestecat de-a binelea să nu iasă boțuri (știți voi cum se fac supele-creme!). Ideal ar fi să torni bulionul de la o găină de casă... dar dacă n-am la gospodărie alte vietăți decît doar un motan... m-am uitat la el cu un gînd rău, dar se pare că a simțit sărmanul și s-a ascuns pe vreo 2 ore în baie sub cadă. Simt. Ce n-ați zice, simt animalele gîndurile omului! Deci, salvat fiind motanul, am turnat apa pînă s-a făcut sosul de sonsistența smîntînii de vreo 10%

Am gustat. Am mai pus nițel sare. Și l-am lăsat la o parte să se odihnească, că era amețit sosul. M-am apucat de gătit pieptul de pui: marinat și aromat, l-am pus cîte o bucată într-un ceaun cu ulei călit, și le-am fript binișor. Așa cum frige inimioara la despărțire de omul drag, așa să simtă găina asta în piept cum frige uleiul din ceaiun! 

După care i-am turnat în cap sosul, am înfrumusețat cu cîteva fire de verdeață proaspătă și poftim! Bazhe-stvennoe Bazhe e gata!

Să nu credeți că e obligatoriu a servi în veselă de cristal, doar că nu aveam eu un vas la gospodărie pe seama mîncării gătite, dar e bun și așa :) 

Voi înțelegi cine a monitorizat procesul, da? :) 

Cu o sălățică din roșii, castraveți și ruccola, și cu un păhărel de ce gustoșenie aveți la gospodărie, bazhe este felul de mîncare ce vă poate oferi un gust de... Georgia. Și ca să fie aproape autentic, vă recomand să-l serviți cu mămăliguță. 

Se servește rece. 

Poftă bună!

Nota Bene pentru gospodine - dacă totuși aveți măcar o găină la gospodărie, și aveți posibilitatea de a zămisli un bulion în loc de apa fiartă - bazhe-ul va fi un succes adevărat!

Și evident, o melodie din preferate ;)

птичка-невеличка

Vicusea! Tî slişkam mnoga dumaeş! Zachem tak mnoga dumaeşi?! Vidişi, ne vezeot tebe! Nado menishe dumati, vot by i povezlo v kartah!

Pe parcursul întregii vacanţe cel mai des auzit reproş la adresa mea era că gîndesc prea mult, că pun la dubii totul şi… mi-a zis cineva că eu trebuie să învăţ să trăiesc. Adică, să simt viaţa. Adică, periodic, să fac turn off la creier. Lumea probabil nu ştia, că eu am făcut turn off mai devreme, încă atunci cînd mi-am ales destinaţia de vacanţă!

De ce? pentru că toţi mergeau în Turcia, Grecia şi Bulgaria. Anul acesta mai puţini din cunoscuţii mei au mers la Zatoka, şi doar cîţiva au ales Italia ca loc de prăjit nasul. Eu am luat valiza, o găină fiartă şi am apucat drumul spre Caucaz. Nu, nu mă întrebaţi de ce, cum, din ce motive – eu trebuia să apuc drumurile, altfel moliile din stomac şi gîndacii din cap aveau să preia cu forţa controlul asupra mea.

Toate astea sunt nişte detalii absolut inutile, de fapt. Contează unde am ajuns – eu am ajuns într-o ţară cu viaţă. Da, eu chiar am simţit viaţa acolo! Georgia a fost pentru mine o descoperire extrem de plăcută.

Dacă s-o iau de la cap-coadă, primul lucru care l-am văzut şi m-a făcut să zic „Mie-mi place ţara asta!” erau munţii şi căciulile lor de nori, care i-am văzut cînd am ieşit din avion în Kutaisi. Un verde suculent, acoperit de aburii surii, de o prospeţime ca atunci cînd vezi spoturile publicitare la ape minerale.  Deci, cît am hoinărit prin Georgia am avut posibilitatea să văd trei tipuri de floră absolut diferită, de la bambus, eucalip şi palmieri în Batumi pînă la păduri de pini şi cedri în partea de la Tbilisi. Munţii. Munţii nu seamănă cu nimic altceva în lumea asta. Eu sunt absolut hipnotizată cînd ajung lîngă munţi, şi de data aceasta nu a fost o excepţie, iar munţii cu poale de bambus – asta e o chestie magică. Sincer.

Chiar dacă nu-s cea mai mare fană a mării, aşa s-a primit că am savurat o săptămînă în Batumi, pe plajă. Am fost şi în Sarphi (la hotar cu Turcia), unde e apa cristalină şi peştişorii de diferite culori înoată printre picioare, şi în Kobuleti, unde plaja e de pietriş mărunt, am avut ocazia să mă ard la soare, să nu-mi pese, să mă simt leneşă şi să las soarele să mă pupe atît cît vrea el!

Mîncarea. Never ever go to Georgia dacă ţineţi un regim alimentar! Dieta nu este recomandată atunci cînd mergi într-o ţară unde se găteşte hachapuri, khinkali, kupati, şi este un sos absolut delicios – tkhemali! Da lavaşul?! Eu eram gata să-l mănînc non-stop, fără nimic! Na, poate cu un pic de tkhemali doar… bunătăţurile de hachapuri m-au dat gata – ajaruli, megruli, imeruli – eu doar din astea am încercat, şi slavă Domnului! Altfel veneam acasă ca o gogoaşă, şi aveam să mă rostogolesc la vale!

În general, atunci cînd vine vorba despre gusturi, arome, condimente, ştiu că sunt multe ţări celebre pentru bucătării – India, Turcia, Grecia… dar eu m-am îndrăgostit în tot ce mi-a fost prezentat în Georgia. Bucătărie gustoasă, acompaniată de un vin de Kakhetia, de casă… nu mă consideraţi trădătoare, eu iubesc vinurile noastre, moldoveneşti, dar şi băştinaşii m-au uimit cu bunătăţuri. Chiar dacă nu sunt o cunoscătoare de vin, nu cred că este cineva care nu ar aprecia un Saperavi, sau un Tsinandali (care, printre altele, are o aromă foarte asemănătoare cu Feteasca noastră).

***
Eu am scris pînă acum, am reciti, şi mi-am dat seama că textul meu este sec şi nu spune nimic. Şi că eu mă învîrt în jurul la „Eat. Pray. Love.” Pentru că… eu am savurat gusturi… eu m-am regăsit… eu am iubit…

Da, în două săptămîni eu am găsit ceea ce căutam demult în mine. Mi-a oferit ocazia o ţară străină. Care nu este celebră pentru all-inclusive, nici pentru sex-shoppuri, nici măcar pentru nisipuri de aur. Unde moldovenii pot fi număraţi pe degete. O ţară unde viaţa socială este ca la noi, cu aceleaşi salarii şi aceleaşi preţuri. Unde sindromul omului sărac care brusc a găsit un pumn de bani se vede la tot colţul. Într-un oraş unde farmacii sunt mai multe decît medici de familie, iar case de schimb valutar mai multe decît oameni cu bani de schimbat.

Eu vroiam să scriu un ghid de călătorie, dar abordarea iniţială m-a adus aici. Poate voi scrie altă dată cum să ajungi mai uşor în Georgia, mai ieftin, unde poţi găsi cazare mai ieftină şi unde poţi sta cazat în hotel de 5 stele, 10 „must do, mus see, must buy” în Georgia…

Eu mi-am dat seama că mintea mea nu este încă gata să facă sharing cu tot ce simt. Firea mea egoistă încă nu mă lasă să mă împart cu toate sentimentele care le am. Asemenea unui  iz de parfum, care rămîne în urma unei femei frumoase, eu mai duc plăcerea vacanţei în mine…  cînd serveşti un vin bun, calităţile acestuia pot fi apreciate în urma gustului care rămîne pe limbă, senzaţia care ţi-o oferă aroma lui împreună cu acest gust special. În rusă e „послевкусие”. Păi eu abia acum simt acest gust al vacanţei. Cînd nimic nu mai e, cînd totul a trecut, şi eu am rămas cu emoţiile, impresiile, sentimentele.

Şi da, eu m-am îndrăgostit. Demult nu mi s-a mai întîmplat.

O fi ceva oferte prin Antalia, Cipru, Sicilia… dar dacă aveţi măcar cea mai mică ocazie de a merge în Georgia, nu ezitați.  Ei nu au doar mare şi munţi, hachapuri şi Saperavi – ţara asta o fac oamenii de-acolo. Restul e doar un fundal  frumos.




Eu mă simt chito grito, şi nu întrebaţi de ce :)

din seria socotelilor

Într-o zi ai întrebat de ce te iubesc. Şi eu ţi-am zis că nu ştiu, şi că nu-mi pot explica nici mie. Tu mi-ai zis că mă iubeşti pentru că-s aşa cum sunt eu. Iar eu parcă am căzut din copac şi mă tot gîndeam la întrebarea ta. Pînă la urmă, eu am spus-o şi mai înainte, acum doar mă conving că nu sunt doar vorbe goale – nu se iubeşte pentru ceva anume. Se iubeşte indiferent de orice. Indiferent de obstacole, principii, valori, influenţe, manipulări. Pur şi simplu se iubeşte.

Pentru că ori iubeşti ori nu. Şi în primul rînd trebuie să recunoşti pentru tine dacă iubeşti ori nu. Asta-i cel mai greu.

Este-o socoteală.