Despre pasta de dinţi

Postarea asta s-o copt vreun an la mine-n cap, şi tot nu-i coaptă, dar deja mă enervează prezenţa gîndurilor în cap, aşa că le scuip aici, pe blog.

Eu a trebuit într-o zi să stau şi să mă gîndesc, cum îmi văd viitorul partener. Aşa, ca un fel de vizualizare şi blabla, ca să ştiu ce caut, măcar să înţeleg de ce nu pot accepta pe cineva care cel puţin face o tentativă de a se apropia de mine. Pînă la urmă, experimentul nu s-a soldat cu succes, deoarece mereu cînd încerc să vizualizez „idealul”, eu oricum am un om anumit în cap, şi asta strică toată atmosfera.

În schimb eu am conştientizat că eu mă tem de nişte lucruri. Eu mă tem de bărbatul care va apărea în casa mea, în trening, şi care eu trebuie să-l văd cum se scarpină… ăăă… mai pe scurt se scarpină. Şi mă tem să nu clefăie în timpul mîncării. Ca să nu-i ard o lingură-n frunte. Şi eu tucma îs înfiorată de faptul că va trebui să aud sunetele matinale de la baie… nu nu nu nu nu, eu nu vreau asta! Părul din baie… ciorapii murdari ascunşi sub pernă… pasta de dinţi apăsată de la mijlocul tubuleţului, da nu de la coadă ca să iasă uniform OOOOOO!!!!! This is a nightmare! :O :O :O

Şi mă tem de responsabilitatea de-a face cafea în fiecare dimineaţă şi dejunuri, şi de călcatul cămăşilor, şi de imposibilitatea de a flirta cu toţi la tot pasul, şi de … of… atîtea chestii…

Mai pe scurt, voi cînd vă daţi seama că v-aţi îndrăgostit şi sunteţi gata să trăiţi împreună? Pentru mine sunt mai multe criterii de evaluare, şi unul din ele este iaca momentul acesta, cînd se trece de la statut de prinţ şi prinţesă la acceptarea oamenilor normali.