Ce faci peste 5 ani?

- Vica, tu te-ai îndrăgostit?

- Ei… haha. De unde ai luat așa ceva?!

- Tu rîzi. Tu rîzi la glumele lui. 

- Ce chestie… 

Cel mai mult îmi place să scriu scrisori. Scrisori, la care niciodată nu voi primi răspuns. Le scriu de obicei în capul meu, înainte de somn cu ochii închiși; pe drum spre casă, cînd privesc în geamurile oamenilor din troleibusul care abia se tîrîie spre Botanica; le scriu cît alerg pe bandă la sală sau merg pe jos prin miez de noapte. 

Scrisorile mele-s frumoase, și în capul meu primesc răspunsuri chiar. Și am niște conversații de mai mare dragul! 

Uneori scriu scrisori adevărate. Vii. Pe foaie, scrise de mînă, în care desenez fiecare literă. Dar ele-s prea puține în viața mea. Nu cred că voi fi inspirată degrabă să mai scriu cuiva răvașe vii. 

Am primit un mesaj recent. Mă întreba cineva ce mai fac, și cum o duc. Și mă întreba ce am să fac cam în vreo 5 ani. Pentru că ar dori să-i fiu alături peste 5 ani, să educăm copii împreună.  Și eu n-am răspuns. Nu am avut curaj să răspund.

Cum aș fi putut? Cum aș fi putut să-i zic că am să-i fiu alături, dacă eu azi, acum, în clipa asta vreau să fiu cu altcineva?...

Eu îmi echilibrez emoțiile. După extreme, eu am găsit balanța ideală. Cum fac s-o savurez?! 

Și nu, ca să fie clar, nu sunt regrete. Nimic nu regret. Eu savurez fiecare clipă. Doar că… uneori aș fi vrut să fie mai simplu totul…