Человеку нужен человек.

Iaca-iaca-s patru ani amuş. Parcă totul bine şi frumos, parcă totu-i curcubeu, dar totuşi,  Moş Crăciun mă shearcă de minte.

Trei în în urmă nu vroiam nimic. Pe urmă vroiam multe şi nimic concret. Pe urmă concret şi fără tolc.

Mi-am făcut rezoluţii anuale, todo-listuri cu deadline-uri, realizări şi eşecuri – de toate. Unele rezoluţii le-am respectat, altele am decis că nu-mi trebuie. 

Am încercat chestii noi. Unele din ele au mai rămas în viaţa mea, altele au trecut tranzit… de fapt, ca şi unii oameni!

Patru ani şi tot nimic. Alerg ca nebuna prin lumea asta mare, strig în mulţime, dar nimeni nu mă aude. Caut şi mă întreb ce-oi fi căutînd. Mă întorc şi mai bag un status pe facebook. Pun o poză şi urmăresc like-urile. Pentru că dintre toate vreo 170 de like-uri, doar unul contează. Unul, care niciodată nu apare în notificări.

Întîlnesc chipuri noi. De fiecare dată mie-mi pare că „amu-i amu!” şi… zbang! Hello, my dear grebla! Adică, cum, nu chiar greblă, dar în sens că… „shota ne to”, cum zice mămica.

Nimic nu e întîmplător, nimeni nu este fără un rost în viaţa noastră. Şi nici noi în alte vieţi.

Azi mă gîndeam, că eu ştiu ce vreau. Azi, că mîine poate iarăşi trezesc femeia emancipată şi independentă. Mîine iar am să încerc ceva nou, am să urc pe un acoperiş mai nalt, am să mă dau cu placa mai bine, am să mă mai îndrăgostesc de-o ţară, de-un om, de-un cîntec. Dar azi eu ştiu ce vreau.