nici cu bărbat, nici fără.

nici îmbrăcată, nici dezbrăcată,

nici călare, nici pe jos,

nici pe drum, nici pe lângă drum

Tot mai des aud în ultimul timp despre persoane care acceptă relaţiile fără obligaţii, sau cum e la modă acum, „într-o relaţie deschisă”. Nu zic, am fost şi eu pe-aceste tărîmuri. Am călcat cu piciorul să văd cît de adîncă-i marea. E adîncă. A naibii.

E perfect de înţeles acest tip de relaţii în zilele noastre, cînd tempoul vieţii parcă nu are un ritm normal, parcă accelerează din ce în ce mai mult, şi oamenii nu au timp să dedice unul altuia. Trezit în zori – lucru – cafea – cafea – cafea – un pesmete la prînz – cafea – cafea – bere şi amici – tuntz-tunz – Facebook check-in – liuliu. Asta-i un cerc din care nu ştiu eu multă lume să fi găsit scăparea. Noi nu avem timp să le sunăm părinţilor, buneilor, nu mai zic de mers la biserică, sau la o plimbare prin parc, sau măcar să ne acordăm timp nouă. Să stai o oră, în singurătate, să te gîndeşti la tine, la ce faci, cum faci, ce-ai vrea să faci. De parcă ne-au implantat în creieri un stick cu melodia din „Run, Lola! Run!” şi noi nu ne putem opri. Ce să zic de alţii, eu abia de reuşesc să-mi văd sora, care locuieşte în acelaşi oraş cu mine!

Şi să nu ne dezbatem de la tema compunerii. Vorbeam despre relaţiile fără obligaţii. În care e foarte comod. Dintr-un punct de vedere. Partenerii se sună cînd le abate lor sau cînd îşi găsesc timp pentru întîlniri. Întîlniri repezite, în fugă, înfrumuseţate maxim de un film privit de pe torrents împreună şi îndulcite cu un pahar de vin. Un pahar de vin pentru a inhiba senzaţia de „incomod”. Pentru că ambii înţeleg perfect că nu este corect. Este comod, dar nu şi corect.

Pe de altă parte… cine decide cum e corect? Nimeni nu ne poate impune regulile de viaţă.

Doar că din ce am observat eu, e comod pentru bărbaţi, de cele mai multe ori. Ştiu doar o singură femeie căreia îi convine situaţia asta. Şi numai din motiv, că nu are alternative (a se citi – posibilitatea de a se angaja într-o relaţie obişnuită, normală). În rest, bărbaţii sunt foarte ok să sune la miez de noapte, să vină cu abureli ieftine şi bere, să se încălzească sub aripa ta, în cearşafuri imaculate şi dimineaţa să plece cu „ne mai auzim!”. Şi este foarte sigur, că ceea ce face, e cinstit – noi avem o relaţie fără obligaţii! Eu nu ţi-am promis nimic! Nu poţi să aştepţi de la mine mai mult decît pot da eu! Noi am stabilit nişte limite!

Cine-i vinovat? E vinovat bărbatul care fuge de responsabilitatea de a suna mai des şi a oferi ceva din timpul său unei persoane, pe care, e posibil să o iubească? Sau care fuge de sentimente şi emoţii?

Sau e vinovată femeia care a acceptat o parodie de relaţie din frica de a nu fi singură? Sau care iubeşte şi acceptă osul aruncat cu neglijenţă?

Inimi care se întîlnesc la miezul nopţii. Pentru a bate în acelaşi ritm timp de cîteva ore şi să se despartă cu primul strigăt al cocoşilor. De parcă ar fi strigoi ce se tem de răsărit…

Ochi de noapte. Inimi de cearşaf. Atingeri lacome. Îmbrăţişări fără saţ. Minţi ameţite de mirosul pielii persoanei dragi. Paşi morţi către ieşire.

„ne mai auzim!”