despre dragoste și feline

Viața, dragostea și moartea lu Carmen nu-i așa de incitantă ca relațiile mele cu Felina De Sub Cadă. Pînă cineva mai face sharing la niște versuri suicidale și niște articole cu tentă politică de genul *tăț*îs*niște*mafioji*păcat*că*eu*nu-s*prezident*, eu mi-am amintit de Pumba.

Pumba era un motan adorabil și foarte independent. În sens că se kk el în toate regulile case, și făcea treburile lui sub pereții care-i plăceau. Da cel mai atractiv era sub masa de la comp, între milioanele de cabluri. Probabil, ele îi păreau părul Meduzei Gorgona, și el în semn de protest kak bă, făcea așa... ceva de genul „Mă cac eu în capul tău, Meduza!”. Rebel motan.

Dar toate păcatele erau ertate la fiecare mur-mur-mur, giugiuleală și dormit împreună cu Pumba. Idila a durat pînă a venit „bunica” motanului. Adică, mama mea. A făcut reparație în apartament să avem de unde scoate mireasa în ziua nunții (adică eu), și Pumba a plecat în exil.

Проклятый город Окница!

Тебя бранить язык устанет.

Motanul meu era din intelectuali. Rafinat. El nu era motan de cartier, vagabond oarecare! El afară mai departe de balcon n-a ieșit niciodată și aici – hopa! Rustic style! Pumba de șoc cultural a dispărut. A revenit peste vreo 2 săptămîni (timp în care eu eram informată că “motanașul a mîncat și se joacă chiar amu cu mămica!”), jerpelit, slab, lihnit de foame... și a început să se autoimpună în sat și mai ales pe mahală. A avut și o perioadă zbuciumată și de autocunoaștere.

-    Vica! Motanu tău e pEdEras!

-    Ăăă... mămica, de ce zici așa? O mîncat din tocătura pentru cotlețele iar?

-    Nu! Eu în sensu direct!

-    Ha?!

-    Vica, el fuge după motanii din mahală, îi prinde și încearcă să-i **tă!

Anume în acel moment nivelul toleranței mele a fost zdruncinat și am zis: Dacă e iubire... Principalu Pumba să fie fericit!

Trebuie totuși de dragul adevărului să vă spun că probabil, astea erau experiențe libertine adolescentine, pentru că pînă la urmă Pumba a plodit o droaie de motănași pe mahală, pe mahala vecină, și am auzit că și în Bahnă, în celălat capăt de sat, s-au născut la o mîță roșcată 3 motănași negri ca tăciunele... Dumnezeu să-l ierte pe Pumba, el o murit pe cînd eram eu pe Pămînturile Sfinte și rodeam granitul înțelepciunii. Ai mei nu mi-au zis atunci, de frică să nu am infarct ori convulsii epileptice. Dar eu oricum examenul la epidemiologie l-am dat din a doua oară. O fi din cauza că la distanță am simțit moarte Pumbei, sau că eu pur și simplu-s mai grea de cap la ale mele?... Totuși tind să cred în chestii mai superstițioase, parcă-mi fac față mai mult.

O fi ceva de sus care ne veghează, ori n-o fi, dar se pare că Bojica ni-o dat un motan drept pedeapsă pentru exilul lui Pumba. Felina_de_sub_Cadă cu numele de cod Zarik s-a adaptat perfect pe metrajul imobilului meu, periodic e deranjat de prezența mea prin casă. Nu, voi să nu credeți nimic! Noi ținem unul la altul! Noi am avut o perioadă lungă de stabilire a relației dintre noi doi, dar acum eu știu că el mă iubește și e cel mai fidel Zarik dintre toți Zaricii din lume! Și el toarce la mine-n brațe, și mergem prin casă ca doi camarazi sadea! Dar ca în toate poveștile de iubire, problema este tot în iubire. Zarik s-a îndrăgostit. El e sigur că eu sînt pisicuța lui. Da, în sensul cela. Și dacă tot e motanul meu, are și fetișurile mele – lui îi plac mîinile.

Debil motan. Mă gîndesc, ce mă mai ține să nu ajung azi la clinica veterinară. Probabil, lenea. Și probabil, după ce pun postarea asta pe blog, beau o cafea și bag motanu-n sac. Și drept la doctor ajungem!

Sănătate vouă, celor cu sau fără motani la gospodărie!