dragoste şi egoism dintr-o joi

Este-o socoteală în iubirea asta. Tare-i uşor a scrie despre iubire cînd nu eşti nici măcar îndrăgostit!

Eu iar scriu, şi iar în fugă. Şi de ce? Pentru că mă rupe. Rupe din mine, aşa de tare vreau să zic şi să mă împart cu gîndul! Mă frămîntă el pe mine de demult, de pe cînd purtam inel pe inelarul drept. Şi mă gîndeam oare ce-i fi făcînd soţul meu la lucru după ora 10 seara, şi cînd citeam sms-urile şi mailurile omului mai des ca el, iar apelurile de pe mobil erau verificate cu regularitate ăFăSBăşnaia. Dar nu despre asta vroiam să confesez. Nici măcar nu e confesiune. Vroiam să zic că-i aiurea gelozia asta. Şi frica de a pierde un om.

Ieri rupeam maika de pe chept cu spumă la gură într-o discuţie cu un prieten, că atunci cînd iubeşti nu trebuie să fii gelos. Pentru că asta denotă un grad avansat de egoism. Asta prietenul zicea. Şi aici eu m-am îmflat în pene ca un păun şi am zis: NET! Nu-i adevărat! Asta arată gradul de iubire şi dependenţă sentimentală! Ei… m-am zbătut eu desigur, dar în suflet… în suflet eu recunosc. Da, asta-i egoism. De fapt, nu.

Asta-i un fel de vinegret.

Vinegret făcut din egoism (cînd vrei omu ista să fie numai al tău! să vorbească numai cu tine, să se uite numai la tine pînă i-or sări ochii din cap şi pînă a începe a vomita de la prezenţa ta în viaţa lui!), dependenţă (cînd te-ai obişnuit cu atenţia, grija, dragostea, cuvintele dulci ale omului şi tu deja ai sindrom de abstinenţă dacă nu le mai primeşti), oleacă de castraveţi muraţi în formă de femei mai frumoase, mai tinere, mai amuzante, mai blonde, cu sîni mai ari; sau bărbaţi mai tineri, mai nalţi, mai cu Lexus, mai cu alte dimensiuni. Toate gospodinele ar turna ulei deasupra, dar eu aş face-un sos care să se numească complex de inferioritate, în loc de dressing pentru sălăţică. Pentru că fără complexul acesta de inferioritate niş gelozia nu-i gelozie! Asta-i ca un fel de cireşică de pe tort!

Ca să fiu sinceră, cu mînuţa pe inimă, tre să recunosc că eu-s geloasă. Posesivă. Din diverse motive, inclusiv şi unele enumerate mai sus. Dar mă omoară cînd văd asta în alţi oameni. Pentru că e mai uşor să vezi neajunsul tău în alţii decît în sine. Şi înerc să învăţ cum nu e bine…

Ideal ar fi să existe o dragoste matură. Ceea ce numea ieri prietenul meu „dragoste adevărată”. Aici eu iar rup maika de pe chept şi zic că nu doar asta e adevărată, mai există şi alte forme. Doar că eu aş vrea să cultiv în mine dragostea asta, matură. Cînd iubeşti şi nu ţii cu de-a sila pe nimeni lîngă tine. Cînd iubeşti şi dai libertate. Cînd iubeşti şi eşti fericit de la ceea ce dai, nu de la „rămăşiţele” care ţi se aruncă jalnic înapoi din recunoştinţă. Cînd nu aştepţi nimic. Cînd eşti fericit că omul iubit este fericit.

Şi ca să mai fim încă odată corecţi, trebuie să fiu iar sinceră. Eu am încercat. Să nu ţin, să nu mă agăţ, să nu cerşesc iubirea, să dau fără să cer nimic înapoi. Şi nu mi-a dat nimeni înapoi. Şi am dat libertate. Şi nu s-a întors nimeni.

Dar mie totuna îmi place să iubesc. 

Da tu? Tu poţi spune că ştii cum să iubeşti? Că nu scoţi sufletu nimănui cu dragostea ta?