confused dignity

- Я хочу ухаживать за тобой! Нести тебя на руках, и целовать твои длинные ножки каждое утро чтобы тебе было легче ходить целый день!

- O.o ... ты наверное что-то перепутал...  я не девочка которой целуют ноги.  Я девочка-căluţ-năzdrăvan...

Eu mă gîndeam recent, despre cum şi în ce se măsoară demnitatea unei femei, unde-i limita dintre feminitate şi vulgaritate, cum se apreciază stima asta faţă de sine, care nu-ţi permite să te umileşti în goana după atenţia bărbaţilor?

Dada, putem nega, ne putem rupe maika de pe chept că nimeni nu aleargă după nimic, dar… statistic vorbind, majoritatea femeilor (aici pe cele care strică statistica, le rog să steie cuminţi şi să se mîndrească în tăcere că ele nu-s aşa!) fac tot posibilul să fie plăcute ochilor şi atingerilor bărbăteşti.

Slăbesc 65 kg, se îngraşă cu 5, măresc sînii, îi mişcorează (mai rar, drept că), merg la cursuri de make-up, se fac blonde, brunete, roşcate, îmbracă fustele „tot mai sus! mai sus! mai sus!”, dau decolteul tot „mai jos! mai jos! mai jos!”, învaţă de-a fir-a-păr site-urile culinare ca să iasă „salata shei cu lumbă de vacă” mai deocheată ca la cumătra, merg la cursuri de făcut sex oral, pentru… pentru a plăcea.

Sunt gata să se umilească în faţa bărbaţilor cu un decolteu vulgar, conştiente că asta le va oferi atenţia doar pentru „11 minute”, dar… aşa încearcă.

De ce?! Eu nu pot să înţeleg.

Există limite între dorinţa de a fi mai aproape de perfecţiune şi umilinţă. Există limite între schimbarea imaginii şi ştergerea personalităţii. Există limite între „a fi” şi „a părea”.

Femeie! Cînd te îmbraci aşa că strigă tot organismul tău „Vreau sex! Acum! Aici! Dau!” nu te întreba nici pe tine, nici pe mine „Cum e posibil aşa ceva?... Pentru prima oară văd băieţi care se comportă decent, şi chiar dacă au servit vin mult, nu se bagă la mine…”

Şi la întrebarea asta foarte profundă, eu nu am înţeles, dacă în voce era admiraţie faţă de băieţi, sau dezamăgire…

Doamne, te rog fă aşa ca femeia care m-a inspirat să nu citească articolul!