Lomkă

Am primit doza. Pe urmă încă una. Şi apoi una mai mică, dar oricum am simţit-o. Şi prăpădită-s!

Un dealer deştept, dă prima doză gratuit. Şi te interesează cu marfa sa, îţi arată cît e de bun şi bine. Tu încerci. Şi-ţi place, şi mai vrei. Şi te obişnuieşti cu doza zilnică de plăcere. Pe urmă vrei mai mult, mai plăcut. Trecerea de la un drog la altul e de obicei în mod ascendent – treci de la un drog mai puţin ofensiv la altul cu efect mai puternic, dar şi cu gradul de creare a dependenţei mai mare.

Cînd iubeşti, eşti obişnuit să primeşti doza de plăcere – atenţie, gesturi, săruturi, căldură. Într-o zi, simţi că nu-ţi mai ajunge dragostea pe care o ai, şi vrei senzaţii mai puternice. Şi începi să cauţi drogul mai puternic – o nouă dragoste, cu fluturi şi senzaţii tari.

Uneori se întîmplă că „drogul” ţi-a fost luat forţat. A dispărut persoana dragă din viaţa ta, sau nu-ţi mai oferă atenţia care obişnuia să ţi-o acorde, privirile fierbinţi, atingerile de mînă, săruturile neaşteptate. Sau ţi-a dat o doză mică de drog, tu ai simţit gustul, şi brusc încetează să ţi-l mai dea. Şi tu ajungi în momentul care medicii îl numesc „sindrom de abstinenţă”. Lomka. Ai pupilele dilatate (medicii numesc asta printr-un cuvînt straşnic de deştept – midriaza!), anxietate, nelinişte şi mare hărmălaie în sufletul tău, salivezi şi lăcrămezi (brrrrr... eu credeam că-i de foame şi de jale la mine!), tremor, căscat...

În perioada de lomkă eşti gata la orice, doar să mai simţi odată senzaţiile trecute. Toate acţiunile care le faci sînt îndreptate în căutarea „dozei”. Fiecare om care-l vezi e un potenţial „dealer de plăcere”. Toate gîndurile sînt despre „doză”, şi despre posibila stare de euforie pe care o poţi avea dacă o găseşti. Nopţi nedormite, refresh la facebook, priviri evaluative, bărăbănit din degete pe masă, bîţîit nervos din picioruş.

Eu am toate simptomele. Simt că necesit intervenţia specialiştilor. Şi parcă-s gata să „mă lepăd de rău” şi să merg în întîmpinarea medicilor şi a preoţilor întru salvarea sufletului şi a psihicului instabil.

Dar îmi dau seama că nu-s sinceră în confesiunea mea. Eu nu pot accepta un tratament de substituţie cu un drog mai puţin eficient. Eu nu pot accepta mai puţin decît am avut. Eu vreau ce-i mai bun. Eu am metode de substituţie – lucru, disco, dansuri, bere, cafea, ceai, prieteni, mafia, concerte, cinema - dar eu vreau drogul meu. Şi-s gata să fac orice, doar ca să-l obţin. Eu vreau doza de gingăşie. De dragoste. De atenţie. De priviri. De mînîieri. De grijă. Nu mai puţin decît am avut. Altfel nu pot ...