Se caută o zînă.

Ieri am văzut zîne. Adevărate, care îndeplinesc dorinţe. Toată lumea ştie deja despre prăsadele magice, care mi le-au adus fetele la lucru după ce într-o seară am zis că mi-i dor de prăsade. Ieri a fost o zi neobişnuit de frumoasă – cu dorinţe împlinite, cu aromă de cafea, zîmbete, şi cu momente pozitive.

Iar azi am avut cîteva întîlniri, şi am comunicat foarte mult cu lumea. Unul din beneficiarii noştri mi-a spus o istorie care m-a şocat. Nu, eu azi mai multe istorii şocante am auzit! Dar despre asta m-am hotărît să scriu pe blog.

O tînără familie. Primul copil. Cu dezabilităţi mintale. Adică... este autist. Este o minune de copil, care zîmbeşte, are ochii mari frumoşi albaştri, însă are deficienţe intelectuale. Are doar doi anişori şi nu este cu nimic vinovat. Zîmbeşte atrăgător. Mămica sa îl iubeşte la nebunie, probabil şi tăticul. Dar tăticul i-a spus mamei că „Ori îmi faci alt copkil sănătos, ori eu plec de la tine. Alege, ori copkilu ista debil, ori eu.”

Într-un fel oarecare, vina despre starea sănătăţii copilului este din start pusă pe umerii mamei. Şi plus la toate, tăticul drăgălaş, se comportă de parcă e la magazin – acest copil nu-mi place. E cu defect. „Vreau alt copil pentru sexul calitativ care-l fac! Eu merit ceva mai bun, nu un copil cu defecte!”

Eu nu cunosc această familie personal, nici măcar nu le cunosc numele. Nu am nici un drept să dau sfaturi, sau să influenţez cumva deciziile lor. Dar dacă aş cunoaşte această mamă, i-aş spune să plece de la soţul său. Să plece imediat, cît de repede poate! Să nu piardă timpul pentru bagaje! Să fugă de el ca de ciumă! Să-l trimită nahuuuuuuuuuuuuuui!

Mîine îmi doresc zîne, care să poată oferi acestei mame putere de a decide să-şi crească copilul fără să mai poarte în gît şi jugul unei iluzii de bărbat.