HR, gastronomie şi religie

Majoritatea persoanelor mănîncă cu poftă. Savurează mîncarea lor, simt gustul, le place sau nu le place şi o schimbă. Dacă le place să ia masa la un anumit restaurant, merg acolo deseori, dacă nu le place, merg în altul mai scump, sau acceptă unul mai ieftin, dar destul de gustos, ca să fie comestibil.

De ce atunci cînd începem să lucrăm, nu lucrăm aşa, de parcă am mînca? Să lucrăm cu poftă? Aşa, de parcă ar fi cel mai plăcut lucru din lume? De parcă ai mînca o îngheţată cu dulceaţă de vişine mărunţele cu sîmburi?

De foarte multe ori privesc cum lucrează lumea – parcă ar fi în lagăre de concentrare, sau au de cărat pietre la construcţia piramidelor. Dimineaţa abia de-şi tîrîie picioarele la lucru, doar din cauza să nu fie pedepsiţi de şefi. Cu o deosebită plăcere ar suna medicului de sector să ia o „foaie de boală” pe vreo 2-3-4-5 zile. Stau la lucru de la oră la oră, fac doar STRICTUL necesar, şi cu o mutră acră de-ţi vine să scuipi în sîn să nu ai visuri urîte noaptea. Sau chestia asta cu „da eu nu ştiu cum se face.....” cînd vine vorba de ceva PUR de specialitate! Aceeaşi contabilitate, care trebuie un contabil să cunoască, dar NU se bagă în amănunte, ca să nu-şi complice viaţa. Mă omoară!

Am fost eu în secta asta. Ştiu cum e să mergi la lucru ca la moarte. De parcă tre să urci pe eşafod. Ştiu cum e să tresari la sunetul şefului că ştii întrebarea ce va urma: „e gata?!”. Nu, blya! Nu-i gata! Că eu nu pot lucra sub presiune! Nu mă stresaţi! Eu-s femeie gingaşă, care trebuie netezită, alintată şi cătată-n coarne. Mi-am dat seama că eu din 24 ore pe zi, dorm vreo 7-8, minimum 8 le pierd la lucru, vreo 2-3 le pierd gîndindu-mă ce lucru de rahat am, şi ce mai rămîne încerc să fac lucrul care trebuia să-l fac în timpul orelor de lucru. Eu nu aveam timp pentru mine (eventual, să merg la manichiură sau la frizerie), nu puteam să mă văd cu nimeni „că am de lucru diseară acasă”, să mă distrez, să fac sport, să trăiesc. Eu m-am trezit într-o zi, şi mi-am dat seama că eu nu trăiesc. Eu doar mut picioarele de acasă, la un lucru pe care nu-l iubesc, şi care nu-mi aduce nici o satisfacţie (în afară de financiară), şi care îmi mănîncă din zilele mele. Şi nici eu nu eram la locul potrivit.

Postarea aceasta nu trebuia să ajungă la vocaţie în general. Era vorba despre faptul că fiecare persoană trebuie să-şi iubească lucrul, şi să-l facă calitativ. Dacă eşti chelner, zîmbeşte, deserveşte frumos, elegant, cu zîmbetul tău tu faci ziua frumoasă pentru toţi vizitatorii restaurantului.

Dacă eşti controlor în troleibus, fii amabil, vorbeşte frumos cu pasagerii, întreabă bătrînica care a urcat dacă vrea să se aşeze sau coboară la următoarea. Vezi dacă se simte bine femeia palidă din faţă.

Poţi fi zidar, politician, vînzătoare de fasole la piaţa centrală, chelner într-un restaurant mexican (care CHIAR m-a impresionat prin profesionalismul său!), frizer într-un salon glamuros, jurist, contabil – nu contează ce! Dar fă lucrul aşa, de parcă ai fi DUMNEZEUL jobului tău!

Lucrează aşa, cum mănînci :) Cu poftă. Savurează fiecare zi de lucru, fiecare posibilitate de creştere profesională, fiecare însărcinare de la şef priveşte-o ca o posibilitate de a te exprima şi a-ţi demonstra capacităţile.

***

În fiecare zi, merg la lucru şi îmi fac dispoziţia pentru întreaga zi cu muzica din căşti. Cînd intru în birou, eu zîmbesc. Ca să-mi zîmbească şi colegii mie. Pentru că-mi place cînd mi se zîmbeşte. În timpul zilei uneori vreau să mă dau cu capul de tastatură şi să strig la toată lumea, că fac ceva ce nu ştiu cum se face, sau nu se primeşte, sau nu-mi place, sau mă strigă cineva drag în skype şi eu nu am timp să-i răspund. Dar spre sfîrşitul zilei de lucru, eu mă strădui să ies din biru cu zîmbet. Cu sufletul împăcat, că „azi am LUCRAT”. 

***

M-a „infectat” cineva cu cîntecul acesta azi :) Sper să vă infectez şi pe voi, ca să lucraţi în ritmuri mai vesele :)