E timpul cafelei espresso, fast-food-ului şi marshrutshilor. Puţini mai stau acum să savureze un cappuccino, cu gîturi mici, timp de vreo oră, la o vorbă bună. Ne-au împînzit reţelele de restaurante cu mîncare făcută în grabă ca s-o mîncăm în grabă. Şi de rutiere nu mai putem scăpa… pentru că ne grăbim. Uneori ne grăbim atît de mult, că nu mai conştientizăm dacă e important să ajungem la destinaţie. Cel puţin, să ajungem teferi.
E timpul cafelei espresso şi a one-night-stand-urilor. Şi tot mai puţină iubire avem. Am dat iubirea pe plăceri de scurtă durată. Speed-uri. X-uri. ***etamine de tot felul.
Tot mai puţini oameni din jurul meu vorbesc de iubire. Tot mai puţini îi aud să spună „te iubesc” persoanelor dragi. Chiar dacă în absenţa partenerului recunosc, că îşi iubesc partenerul, ei… ei nu spun asta în faţă. O fi de frică? O fi de ruşine? O fi de… ce?!
Poate că s-a valorizat acest „te iubesc” şi nu se mai aruncă-n vînt cum se obişnuia, sau poate că şi-a pierdut sensul complet? Ar fi păcat.
Mie... cred că mi-e dor de ceva...
- Ah, aş vrea un latte, dar mă grăbesc… Un espresso, vă rog!
1 comments:
frumos spus...cafeaua se degusta nu se bea de sete
Trimiteți un comentariu