Умирать — скучное и безотрадное дело

Умирать — скучное и безотрадное дело. Мой вам совет — никогда этим не занимайтесь.

Соммерсет Моэм

Într-o dimineaţă mai răcoroasă, stătea Bojica pe-un nor şi vorbea la telefon cu Sfîntu’ Petru. Despre statistica celor care trec pe poarta Raiului şi cîte refuzuri sunt (cei care au refuz de la Centru Comun de Vize în timpul vieţii automat trec în Rai!), dacă nu se trece contrabandă, cum se iau măsuri cu cei care trec pe sub poartă… d-ale lor! Între timp, cît vorbea la telefon, mai sorbea din cafeaua fierbinte (fără lapte şi fără zahăr, că îngraşă!) şi desena cu creionaşu ceva pe-o frunză de tei. Aşa parcă desena fără sens, ca toţi muritorii care au ticu ăsta cînd vorbesc la telefon, dar s-au primit nişte zigzaguri şi cercuri şi spirale… şi taman frunza era pe un registru de-a lor, din Cancelaria Domnească, care ulterior s-a dovedit a fi „Registrul de activităţi şi evenimente a muritorilor din zona de sud-est a Europei”, pagina 73630, capitolul care iniţial se numea altfel, dar la moment avea numele şters de cîteva ori, şi cu creionul într-un colţ pe sticker galben era scris că „ţărişoară a nimănui, ruptă de la ţîţa mamei, se decide viitorul”.  Şi taman pe-acolo undeva au fost desenate nişte cerculeţe spiralate, care au făcut aşa ca să întîlnesc diferiţi oameni în viaţă… cineva să rămînă, cineva să plece, cineva să revină, cineva să mă uite fiind uitat…

Mi s-au întîmplat în viaţă oameni ca focul, care au ars tot ce-au putut şi au lăsat doar scrum în urmă… oameni buni, dar care frigeau totul şi lăsau arsuri de gradul I. despre ei mi-i drag să-mi amintesc acum, dar nu-mi place să vorbesc. Probabil, din cauza unor cicatrici care încă mai au cenuşă pe ele.

Am avut şi titirezi, care săreau de pe o problemă pe alta cu zîmbetul pe buze, şi care nimic în viaţă nu-i afecta, nici măcar prezenţa unor alţi oameni alături – ei aveau săritul lor şi pozitivismul incurabil. Drăgălaşi, frumoşi, dar mai mult pentru a umplea golurile spaţiului liber din suflet, care rămînea periodic gol.

Şap au fost unii ca frunza ceea de tei – zbuuuurau fără sens şi scop prin viaţă – unde bate vîntul, încolo se duceau. Tare-mi mai pare rău de ei! Dar ei erau fericiţi în libertatea asta a zborului lor.

Mai erau şi nişte oameni coloraţi, de parcă erau curcubeie, cu mii de culori în suflet, cu mii de nuanţe în dispoziţie, cu mii de nuanţe în atitudine. Frumoşi oameni. Interesanţi, care m-au făcut să-i studiez, să-i descopăr.

Oameni cărţi, pe care îi citeam odată şi ziceam că e de ajuns, pe alţii îi citeam de la coadă spre început, pe alţii îi reciteam de cîteva ori şi tot descopeream ceva nou şi captivant. Era de parcă l-aş fi citit pe Bulgakov – de fiecare dată cîte o frază nouă care te omoară.

Oameni lumînări triste, cu tendinţe suicidale şi care văd totul în semiumbre desenate de lumina slabă pe care o pot oferi, şi care pînă la urmă se pierdeau, se topeau, se evaporau, pînă se ştergeau complet ca personalitate.

Despre oamenii scîntei nici nu vreau să pierd timpul să scriu – asemenea unor scîntei, ei apar, luminează, se joacă cu întunericul din jur, dar se sting cît ai clipi din ochi şi dispar la fel de repede.

***

Uneori am apărut odată cu oamenii întîlniţi pe aceeaşi linie din uzorul spiralat, alteori ne-am despărţit şi nu puteam face nimic cu asta. De fiecare dată cînd a trebuit să mă despart de cineva era ca un fel de moarte mititică. Zicea Alecu într-un statut de pe Facebook, că pînă a muri cu adevărat, noi mai murim de milioane de ori. Tristă chestia asta cu moartea. Şi niciodată nu e aşteptată, şi niciodată nu sunt gata de ea.