petunii

-    De ce mi-ai zis să-ţi spun pe unde-s?

-    Nu vrei – nu spune.

-    Nu, eu vreau să ştiu, de ce te interesează!

-    Nu mă interesează absolut deloc. N-ai decît să fii unde vrei tu.

-    Nu, că dacă tot ai întrebat, ap spune de ce vroiai să ştii pe unde-s şi ce fac?

-    Pentru că-mi fac griji…

-    :)

Nici nu bănuiam că într-o noapte am să iubesc petuniile, dar aşa s-a întîmplat că le-am îndrăgit. Au ajuns să fie florile preferate, chiar dacă nu le am acasă  în glastre şi niciodată n-am să mi le cumpăr. Nu ştiu cum s-a întîmplat, şi de fapt, nici nu vreau să ştiu.

Cînd eram departe, în alt oraş, în altă ţară, în altă dimensiune, vroiam să spun cuiva că mi-ar fi plăcut să merg în metrou cu acea persoană. Dar maxim ce spuneam era un „bine, mersi, încă mai plouă”.

Încurcată treabă, tare încurcată. Cert este că totuşi, eu sunt alta. Şi tu altul. Noi ne-am încercat lumile, aşa cum încerci marea cu piciorul, dar ne-a fost frică să ne scăldăm. Şi petuniile astea nenorocite nu au cum să facă legătura dintre noi. Ce bine că unele schimbări sînt forţate - altfel am fierbe în lichidul nostru cerebral pînă la infinit.