pete pe retină

-    […] De fiecare dată pleci fără să ştii de ce.

-    Eu de fiecare dată vin fără să ştiu de ce.

-    Ap dar nu mai veni!

-    Da tu nu mă primi! […] Eu nu pot să nu vin… Mie îmi place să mă trezesc cu nasul în ceafa ta…

Alerg alerg alerg. Am impresia că nu există dimineţi, să nu fi întîrziat la lucru. Cafeaua în cănuţă, cănuţa în lăbuţă, sar pe scările autobusului 23 aproape din mers şi de la str. Ismail alerg vreo două cartiere, ca să zbughesc în birou cu „eheheeeeey!” şi repijior cît îi lucru cu cinste, să pun muzica în căşti, ca nu cumva să mă înceapă a întreba lumea de ce am întîrziat din nou!

Fuga-fuga la fuguţa. Imediat după lucru încep să-mi fac o agendă mega-complicată ca să le reuşesc pe toate, să le împac pe toate, şi mai ales să împac banda de la sală şi pe mine. Dacă mai reuşesc.

Alerg după fericire ca o idioată fără să conştientizez, că ea-i aici. E pe loc. Şi ce folos că am cioruţe şi alerg, dacă-s chioară şi nu o văd?

Aleargă caii, aleargă ca maşina! Da eu alerg în urma fiecărui om, căruia i-a căzut pe o milisecundă masca de animale cu instincte şi am reuşit să-i văd ochii. Ochii ceia plini de… de ce? Ce-o fi în ochii unui om care oferă mîna sa de ajutor unei alte persoane? Ce-o fi în ochii unui bărbat care oferă mîna unei doamne să coboare scările? Ce-o fi în ochii tipului care îşi plimbă feciorul în fiecare seară pe sub balconul meu? Alerg în urma lor, la toţi, şi încerc să înţeleg ce au în privire. Pentru că, zice lumea, ochii nu pot minţi.

Run, Lola! Run! Pe Google mai că nu l-aş crede, dar mi-a sugerat un citat azi: „În dragoste, victoria unui bărbat este fuga”. De Napoleon. Amin. Eu aş mai comenta pe vreo 3 postări de blog treaba asta, dar cred că-i inutil. Unii bărbaţi, cu adevărat cred în asta. Să-i lăsăm în pace să fie victorioşi.

Ieri am fost la poştă să-mi iau un colet şi pe drum am mai inventat nişte termeni. Din seria animăluţelor drăgălaşe, cum ar fi vîdra-de-apă, au apărut derivatele curvă-de-gară, tîrfă-de-peron (poşta era lîngă Gara Feroviară), iar ulterior mi-am amintit de Vica Stadionului. Şi nu este nici o legătură între ultima şi derivatele legate de calea ferată! Dumnezeu s-o ierte pe mămuca Domniţa, ea ar aprecia noua mea poreclă.

Fix cum v-aţi încurcat voi în firul logic al acestei postări, m-am încurcat şi eu. M-am încurcat în ce văd, în ce aud, în ce cred. Eu nu mai văd ură în ochii care-mi spun că mă urăsc. Eu nu mai văd dragoste în ochii care-mi spun că mă iubesc. Cred că-i timpul de cumpărat ochelari, busolă, o hartă şi treb de descurcat păingenişul care s-a pus pe retină. Vreau să văd cu alţi ochi – mai puţin impresionaţi, mai puţin îndrăgostiţi, mai puţin încăpăţînaţi.

Aşa, în altă ordine de idei, vroiam să zic că e păcat, că la minutul 1:53 şi-a ascuns privirea persoana… eram curioasă, oare ce-o fi acolo?....