Uneori nu ne dăm seama de starea de şoc în care ne aflăm. Accidentul a avut loc, vînătaia a trecut, dar şocul şi comoţia a rămas după călcatul pe greblă.
Parcă să fie totul bine şi frumos, nici un fel de semne exterioare de afecţiune psihică a creierului, dar într-un moment anumit, îţi dai seama că sufli în paharul cu apă rece şi parcă simţi senzaţia de limbă friptă şi cucui în frunte.
Şi parcă-parcă să te iei în mîini să mergi mai departe, dar frica te pietrifică şi nu poţi face nici o mişcare. Poate-i cazul să fii tras înainte de cineva, ca o remorcă? Sau de împins din urmă. Sau pur şi simplu să fii ţinută de mînuţă şi dusă înainte?
Ţi-e frică să faci un pas, ţi-e frică să ai încredere, ţi-e frică că mai este posibil. Şi e atît de simplu să fii iresponsabil, să trăieşti clipa, să te dai huţa pe grebla care din start ştii unde va lovi şi tu dai capul la o parte!...
Eu insist să cred în dragoste. Dragoste adevărată. Aşa ca la părinţii mei. Aşa ca la perechea de bătrînei care se plimbă în fiecare seară sub balconul meu şi se ţin de mînuţă…
Dar pînă ajung la cer, mă tem că mă mănîncă sfinţii…
Cum zicea Gadea Petrova, «Запуталася я.....»
0 comments:
Trimiteți un comentariu