Deja decembrie.

Vroiam să povestesc cum am fost vara asta în vacanţă la părinţi. Mă tot porneam să povestesc, dar.... se încîlcea limba nu ştiu cum, şi doar zîmbeam idioţeşte. Tot vroiam să povestesc cum am fost la meci pe Parc des Princes, şi aproape 50 000 de spectatori scandau şi susţineau echipele lor preferate... vroiam să zic cum ameţeam de la priveliştea de pe turnul Eifel, şi cît de frumos se vedea Montparnasul de pe el. Îmi plăcuse Monmartre şi tot mă rupea să povestesc ce-am văzut pe acolo – începînd de la trecători, şi terminînd cu cafenelele micuţe, unde poţi sta să serveşti o cafea în stilul tipic parizian. De fiecare dată cînd ajungeam undeva acolo, şi îmi notam în memorie „să povestesc şi despre asta!” eu îmi adăugam o bifă „şi aici mi-ar fi plăcut să fie cu mine...”.

/din gînduri turbate citate/

Am avut cîteva zile la dispoziţie, să uit de tot ce ţine de personal. O săptămînă încărcată cu lucru, în care nu a existat viaţă personală. După un restart, mă gîndeam ce vreau. În sens, de viaţă personală. Că eu le iau una cîte una, prioritizez domeniile, şi încerc să le planific, sau cel puţin să pun nişte obiective în fiecare domeniu.

Ap... eu nu ştiu ce vreau acum. :( Dar cu siguranţă, eu vreau ca atunci cînd am să îmbătrînesc, să fiu alături de cineva care să-mi fie vesel. La bătrîneţe e trist de obicei... tîrîi caloşii şi te gîndeşti că mîine-poimîne mori... asta dacă n-ai pe cineva alături care să fie cu aceiaşi taracani în cap şi jernişori în fund. Eu vreau să ştiu că atunci cînd am să mă tîrîi cu cîrja după mine, va fi cineva alături care să facă pozne cu mine, să desenăm graffitti pe pereţi (pentru că eu niciodată nu am desenat graffitti!!!), să sărim în băltoace, să sunăm la uşile vecinilor şi să fugim cu ascensorul că pe scări murim precis... şi să fie cineva care să mă facă să rîd. Pentru că eu vreau să mor rîzînd.

Şi dacă există diferite criterii de selectare a partenerului pentru o viaţă înainte, cum ar fi educaţie, statut social, statut financiar, numărul de cai putere în garaj, centimetrii portofelului, etc... ap eu tot am criterii, desigur. Dar le prioritizez şi pe ele. Şi în capul listei sînt capacităţile intelectuale de a mă face să rîd. Nu să mă veselească, nu să mă facă să zîmbesc. Dar să rîd pînă la lacrimi.

Să mă cuprindă şi să simt că mă cuprinde cu adevărat, nu pentru a mă îmbuna. Că vrea să fie alături de mine, nu că simte că ar trebui sau ar fi utilă treaba asta. Să vrea să doarmă pe umărul meu nu ca să cred eu că îi era dor, dar pentru că vrea să îşi amintească mirosul pielii mele.Să simt că e adevărat omul...

Am scris, am tot scris, degetele au obosit... şi înţeleg că nu e ceea ce vroiam să zic. Nu vreau doar să mă facă să rîd. Vreau să mă facă să trăiesc. Sentimentele la maxim: ură, dragoste, adrenalină, în fiecare zi, pînă mor, şi să mor rîzînd. Iaka. Cred că aşa vroiam să zic.

Parcă e mai limpede în cap dacă am scris aici :)