Hanuman în urechi. Bate un vînt rece de-ţi taie picioarele. Şi eu încă nu mi-am luat cizmuliţe! Am ieşit cel mai tîrziu de la lucru azi – nu prea vroiam să ies afară. Ştiam că mă apucă jălea cea mare – că-i toamnă, şi eu iubesc toamna, frunzele cad, e frumos afară chiar dacă-i frig şi eu merg singură...
- De ce nu vreţi să mergeţi cu Gicuşor la medic? Poate îl ajută, poate se tratează?
- Ei… pe dracu… nu se mai lecuieşte… eu iaka să vă spun drept, cum am înţeles că el îi altfeli, aşa, cînd o început a clătina din cap şi nu vorbea, şi nu vroia să meargă niş cu bătaia… ap am înţeles că-i prăpădit băietu neu. Eu tot aşteptam că ar să moară într-o zi, da el iaka are deam 13 ani şi tot nu moare…
- ?! ?! ?!
- Ei… ei mor răbdi. Aiştea n-o duc mult. În alte ţări, pe-aiştea ca Gicuşor, invalizi şi oleacă nu sănătoşi, îi nistojăsc… da la noi ian-te… aţi venit voi…
Gicuşor a evoluat mult de la discuţia în cauză. Vorbea tatăl său cu una din fetele unei echipe mobile dintr-un raion; care încearcă să integreze în societate cît mai mulţi copii cu dizabilităţi sau cu necesităţi speciale. Astăzi Gicuşor merge la şcoala din sat, învaţă alfabetul, învaţă să scrie, îi place să deseneze şi să-şi ajute tatăl pe la gospodărie. Pentru luna viitoare are planificată o intervenție chirurgicală şi după Anul Nou încă una. E posibil să se recupereze cam la vreo 80%.
Am auzit astăzi istoria aceasta, într-o vizită în teritoriu. Am rămas şocată de atitudine, de necunoaştere, de situaţie, de viaţă...
Şi mi-am amintit imediat o altă discuţie, de acu vreun an în urmă. Soţia unui bun prieten era însărcinată, şi ştiam cît de mult îşi doresc acest copil. Într-o zi, mi-a spus că aveau problem – medicii au depistat nuş ce boală (nu sînt medic şi nu reţin toate cuvintele alea îngrozitor de deştepte), care o avea copilul încă în burtica mamei. Ceva grav, ce putea crea deficienţe serioase mintale în viitor. Era prea tîrziu pentru a întrerupe sarcina sau a face alte intervenţii. Era distrus. Însă în ochii săi am văzut hotărîre. Şi linişte. Mi-a spus ceva, care m-a marcat şi pînă acuma.
- Ştii, Victoria, ce mi-a zis soţia mea? A zis că dacă Dumnezeu ne dă acest copil nouă, el ştie ce face. Eu sînt medic, soţia mea este psiholog. Noi avem studii şi cunoştinţe, slavă Domnului, vom face şi bani cu timpul ca să întreţinem copilul, şi vom putea să-i oferim toată dragostea şi îngrijirea de care va avea nevoie. De ce să-l deie unui sărac, care nu ştie ce să facă cu el?! Noi vom putea să-i oferim acestui copil tot ce este mai bun, ca să fie fericit, la maximum cît va putea. Iar dacă va fi sănătos – în viitor oricum vom înfia un copil cu probleme de sănătate mintală, sau cu alte necesităţi speciale. Pentru ca să nu lăsăm cunoştinţele şi posibilităţile noastre să se irosească. Să ajutăm şi să facem măcar încă un copil fericit.
Atunci am plîns, cînd am ajuns acasă. Încă mai puteam plînge. Am plîns de dragoste pentru oameni, de stimă pentru prietenul meu, de admiraţie pentru soţia lui, de dor de un copil, chiar şi cu probleme... Copilul lor este sănătos, aleargă prin casă şi face şotii, şi nu are nici un semn de probleme. Ei sînt cei mai fericiţi părinţi din lume.
***
Mîine e meciul Moldova-Olanda şi eu voi fi acolo, prezentă, ca să strig din toată inima „Hai, Moldova!”. Şi în timp ce strig, voi admira cuplurile din tribune, care într-o zi vor avea şi ei copii. Şi mă vi gîndi că vreau şi eu copil. Aşa cum îmi va da Dumnezeu într-o zi. Şi că am să-l iubesc şi am să-l fac fericit indiferent de ce se poate întîmpla. Că viaţa asta e a dreaq de dificilă şi complicată... niciodată nu ştii ce ţi se poate întîmpla.
Poate că de asta e frumoasă? Că are surprize? Uneori plăcute, iar uneori din alea după care cauţi furculiţa să-ţi smulgi vinele de la încheieturi... dar asta e deja altă poveste, şi am s-o povestesc în altă seară rece de toamnă, cînd am să vin acasă pe jos, cu Hanuman în urechi, mănuşile pe mîini şi în gînd am să ticluiesc o poveste despre surprizele vieţii :D
0 comments:
Trimiteți un comentariu