Eu înţeleg de obicei dintr-o privire, dintr-un gest, dintr-o senzaţie puternică. De exemplu, nu ştiam dacă iubesc brînza cu mucegai. Pînă cînd am încercat-o la recomandarea unei femei frumoase şi deştepte. Mi-a spus să pun o bucăţică pe limbă şi s-o sug încet, pînă se topeşte. Pînă a pune brînza în gură credeam că mor de greaţă. Dar în cîteva minute mi-am dat seama că iubesc acest gust. Absolut specific, absolut straniu, dar plăcut.
Unele chestii le iubesc de-a lungul anilor fără să mă gîndesc de ce şi cum a apărut senzaţia asta. Cum ar fi, cochetăreala (anume aşa şi nu altfel îmi place s-o numesc). Sau toamnele şi ploile. Sau bujorii şi liliacul. Sau îngheţata cu dulceaţă de căpşune. Sau bîrfele cu soră-mea noaptea, sub plapumă, cu chicoteli. Pur şi simplu le iubesc şi gata.
Recent am descoperit că mai este ceva la ce ţin foarte mult. Mergeam cu paşi leneşi, ascultînd una din melodiile celea de dor şi jale, stil rock plîngăreţ. Pe străzile micuţe din centrul capitalei cădeau frunzele galbene şi roşii de arţar, în două cu ploaia rece, iar în locurile unde cădea lumina felinarelor parcă făceau un caleidoscop, ca cel din copilărie. Şi mă gîndeam că fac prostii. Şi aveam un fel de stare de disperare, de parcă era un şobolan în burtă, care roade, roade, roade din tine… şi am simţit pe obraji că ploaia nu-i rece…
Mi-am dat seama că iubesc oamenii. Diferiţi. Aşa cum sunt ei. Şi că fiecare persoană care trece prin viaţa mea, are un rol. Nimeni nu este întîmplător sau tranzit. Întrebările sunt „De ce? De ce el? De ce ei? De ce acum?”
Nu se compară Robbie cu Frank Sinatra, dar... îmi place şi versiunea asta :) Enjoy!
0 comments:
Trimiteți un comentariu