Hăinuţe comode

În fiecare dimineaţă noi îmbrăcăm hăinuţele curăţele şi mergem să facem faţă unor noi provocări. Unii îşi planifică de cu seară ce vor îmbrăca a doua zi, alţii doar deschid uşa la şifonier şi iau prima haină de acolo. sau mai sînt persoane care aleg o oră bluziţa, ca pînă la urmă să ia una veche dar preferată.

În fiecare zi îmbrăcăm pe faţă o mimică - de student exemplar, de hoinar, de femeie frumoasă, de femeie deşteaptă, de bărbat ocupat de carieră, de copil al cuiva, de contabil, de şef, de angajat, de şomer, de om fericit, de om distrus, etc.

Azi mă gîndeam la cîteva persoane, care îmbracă atît de comod "haina" de nefericire. Noi toţi avem tendnţa asta, doar că am notat acest lucru nu la mine desigur, că e mai uşor să vezi ce se face peste gardul vecinului decît sub nasul propriu.

Iaka punem pe faţă un zîmbet de genul „nu-nu! Eu sunt bine… am să mor degrabă, dar sunt bine.. jeliţi-mă vă rog că sunt nefericit!”, facem privirea tristă, aplecăm umerii, pomeţii şi tot ce mai putem apleca. Şi arătăm lumii că „eu zîmbesc! De dragul vostru, dar în realitate sunt nefericit!”

Nouă ne face plăcere nefericirea. Deoarece putem primi atenţie. Atenţia cuiva drag? Al unui străin? Putem aborda un străin de peste mări şi ţări prin spaţiul internaut şi să ne jeluim pînă la 4-5 dimineaţa, cît de nedreaptă este viaţa. Şi atunci cînd se pare că începe să răsară soarele, să se rezolve problemele, noi intrăm în panică. Ne sperie asta. Şi dacă eu voi fi fericit, cine se va mai uita la mine?! Cine îmi va zice „lasă că va fi bine?!” cine mă va cuprinde pur şi simplu ca să mă simt eu bine?!

Tu cînd simţi că hăinuţa de nefericire s-a demodat?