Ambuteiaj sentimental

Nu m-am mai îndrăgostit extrem de multă vreme deja…

Nu m-am îndrăgostit, aşa ca atunci cînd te trezeşti dimineaţa de la sms-ul lui, sau adormi cu telefonul în mînă ca să nu scapi vreun mesaj înainte de somn; cînd el pleacă, iar tu mai stai cu ochii închişi cîteva minute şi savurezi căldura pernii pe care a dormit; cînd te plimbi de mînuţă prin ceaţă în două cu ploaie, şi vă daţi seama că ambii iubiţi ceaţa asta; cînd te sună pe drum spre lucru „doar ca să-ţi aud vocea de dimineaţă, pe urmă o să-mi fie mai uşor să lucrez toată ziua”…

Nu m-am mai îndrăgostit de mult timp. Am uitat cum e să găteşti pentru bărbatul tău, să cedezi bucăţica ta preferată de aripă doar pentru că lui îi place, să faci inimioare în sos de ceapă cu miere. Am uitat cum e să mă trezesc dimineaţa şi să fac cafeaua pentru doi. 

Eu am o tragedie, se pare. De fapt, o mini-tragedie. Acum conştientizez, cît de mult îmi lipseşte dragostea. Şi ceea ce credeam eu că este dragoste e doar un fel de ambuteiaj sentimental, într-o relaţie răsuflată. Anume răsuflată. Ca şampania.

***

În ambuteiajul meu cele mai frumoase au rămas dimineţile. Dimineţile erau întotdeauna fantastice…  cearşafuri mototolite, haine aruncate peste tot…  aromă de cafea din boabe proaspăt măcinate, răcoare, balcon… oamenii grăbiţi din staţie, mirosul pielii…

***

Ruptă. Fără logică. Inexplicabilă. Iraţională. Incontrolabilă. Dar nici într-un caz fără rost prezenţa unei asemenea iubiri.

***

Eu ştiu cum ţi-e dor.  Ştiu cum doare dorul tău.  Eu fac dorul colet şi ţi-l trimit în vis.

Eu am sărit cu paraşuta şi înainte de a păşi în gol m-am gîndit la ceva. Atunci nu mă puteam minţi pe mine.

În dimineaţa cînd ai să simţi că îţi lipsesc să ştii că mie mi-a trecut dorul.

espresso life

E timpul cafelei espresso, fast-food-ului şi marshrutshilor.  Puţini mai stau acum să savureze un cappuccino, cu gîturi mici, timp de vreo oră, la o vorbă bună. Ne-au împînzit reţelele de restaurante cu mîncare făcută în grabă ca s-o mîncăm în grabă. Şi de rutiere nu mai putem scăpa… pentru că ne grăbim. Uneori ne grăbim atît de mult, că nu mai conştientizăm dacă e important să ajungem la destinaţie. Cel puţin, să ajungem teferi.

E timpul cafelei espresso şi a one-night-stand-urilor. Şi tot mai puţină iubire avem.  Am dat iubirea pe plăceri de scurtă durată. Speed-uri. X-uri. ***etamine de tot felul.

Tot mai puţini oameni din jurul meu vorbesc de iubire. Tot mai puţini îi aud să spună „te iubesc” persoanelor dragi. Chiar dacă în absenţa partenerului recunosc, că îşi iubesc partenerul, ei… ei nu spun asta în faţă. O fi de frică? O fi de ruşine? O fi de… ce?!

Poate că s-a valorizat acest „te iubesc” şi nu se mai aruncă-n vînt cum se obişnuia, sau poate că şi-a pierdut sensul complet? Ar fi păcat.

Mie... cred că mi-e dor de ceva...

- Ah, aş vrea un latte, dar mă grăbesc… Un espresso, vă rog!

În lumea mea

În lumea mea unicornii mănîncă omizi şi se cacă fluturi albăstrei.

În lumea mea cafeaua se macină singură şi cafeaua se fierbe, pînă mă trezesc eu e deja gata.

În lumea mea Zaric spală rufele şi dă cu aspiratorul cît eu sunt la lucru.

În lumea mea casa e plină de odrasle cu ochi frumoşi care aleargă şi fac năzbîtii.

În lumea mea Zîna Bună vine în fiecare seară, fumează o ţigară cît priveşte visul unui om ca pe un film, şi a doua zi îndeplineşte visul fiecărui om.

În lumea mea eu nu te mai visez.

În lumea mea se poate de dus la lucru cu balonul cu aer cald. Ori cu trăsura.

În lumea mea Moldova are acces la mare, flotă pe Nistru, şi un sistem electronic de monitorizare a sănătăţii fiecărui cetăţean.

În lumea mea mă iubeşti.

În lumea mea îi un bardac enorm, plin de cafea, ploi de vară, curcubeu, iarbă verde, castraveţi şi îngheţată cu dulceaţă de căpşunele. 

Ce ai în lumea ta? Ce-ai vrea să ai în lumea ta?

Умирать — скучное и безотрадное дело

Умирать — скучное и безотрадное дело. Мой вам совет — никогда этим не занимайтесь.

Соммерсет Моэм

Într-o dimineaţă mai răcoroasă, stătea Bojica pe-un nor şi vorbea la telefon cu Sfîntu’ Petru. Despre statistica celor care trec pe poarta Raiului şi cîte refuzuri sunt (cei care au refuz de la Centru Comun de Vize în timpul vieţii automat trec în Rai!), dacă nu se trece contrabandă, cum se iau măsuri cu cei care trec pe sub poartă… d-ale lor! Între timp, cît vorbea la telefon, mai sorbea din cafeaua fierbinte (fără lapte şi fără zahăr, că îngraşă!) şi desena cu creionaşu ceva pe-o frunză de tei. Aşa parcă desena fără sens, ca toţi muritorii care au ticu ăsta cînd vorbesc la telefon, dar s-au primit nişte zigzaguri şi cercuri şi spirale… şi taman frunza era pe un registru de-a lor, din Cancelaria Domnească, care ulterior s-a dovedit a fi „Registrul de activităţi şi evenimente a muritorilor din zona de sud-est a Europei”, pagina 73630, capitolul care iniţial se numea altfel, dar la moment avea numele şters de cîteva ori, şi cu creionul într-un colţ pe sticker galben era scris că „ţărişoară a nimănui, ruptă de la ţîţa mamei, se decide viitorul”.  Şi taman pe-acolo undeva au fost desenate nişte cerculeţe spiralate, care au făcut aşa ca să întîlnesc diferiţi oameni în viaţă… cineva să rămînă, cineva să plece, cineva să revină, cineva să mă uite fiind uitat…

Mi s-au întîmplat în viaţă oameni ca focul, care au ars tot ce-au putut şi au lăsat doar scrum în urmă… oameni buni, dar care frigeau totul şi lăsau arsuri de gradul I. despre ei mi-i drag să-mi amintesc acum, dar nu-mi place să vorbesc. Probabil, din cauza unor cicatrici care încă mai au cenuşă pe ele.

Am avut şi titirezi, care săreau de pe o problemă pe alta cu zîmbetul pe buze, şi care nimic în viaţă nu-i afecta, nici măcar prezenţa unor alţi oameni alături – ei aveau săritul lor şi pozitivismul incurabil. Drăgălaşi, frumoşi, dar mai mult pentru a umplea golurile spaţiului liber din suflet, care rămînea periodic gol.

Şap au fost unii ca frunza ceea de tei – zbuuuurau fără sens şi scop prin viaţă – unde bate vîntul, încolo se duceau. Tare-mi mai pare rău de ei! Dar ei erau fericiţi în libertatea asta a zborului lor.

Mai erau şi nişte oameni coloraţi, de parcă erau curcubeie, cu mii de culori în suflet, cu mii de nuanţe în dispoziţie, cu mii de nuanţe în atitudine. Frumoşi oameni. Interesanţi, care m-au făcut să-i studiez, să-i descopăr.

Oameni cărţi, pe care îi citeam odată şi ziceam că e de ajuns, pe alţii îi citeam de la coadă spre început, pe alţii îi reciteam de cîteva ori şi tot descopeream ceva nou şi captivant. Era de parcă l-aş fi citit pe Bulgakov – de fiecare dată cîte o frază nouă care te omoară.

Oameni lumînări triste, cu tendinţe suicidale şi care văd totul în semiumbre desenate de lumina slabă pe care o pot oferi, şi care pînă la urmă se pierdeau, se topeau, se evaporau, pînă se ştergeau complet ca personalitate.

Despre oamenii scîntei nici nu vreau să pierd timpul să scriu – asemenea unor scîntei, ei apar, luminează, se joacă cu întunericul din jur, dar se sting cît ai clipi din ochi şi dispar la fel de repede.

***

Uneori am apărut odată cu oamenii întîlniţi pe aceeaşi linie din uzorul spiralat, alteori ne-am despărţit şi nu puteam face nimic cu asta. De fiecare dată cînd a trebuit să mă despart de cineva era ca un fel de moarte mititică. Zicea Alecu într-un statut de pe Facebook, că pînă a muri cu adevărat, noi mai murim de milioane de ori. Tristă chestia asta cu moartea. Şi niciodată nu e aşteptată, şi niciodată nu sunt gata de ea.

post despre nimic

Noroc la tăţ!

Am scris un text lung, frumos, de suflet. Despre cum murim de multe ori pînă ajungem la moarte. Adică, eu despre mine scriam, cum mor de frică, de laşitate, de gingăşie, de dragoste, de lene, la urma-urmei! În fine, eu m-am gîndit că este prea sincer şi prea informativ.  Aşă că am mai băut un gîtişor de cafea, am muşcat din caisă şi am făcut delete la tăt textu sheala inspirat şi plin de emoţii exemplificate.

Şi brusc eu mi-am amintit că la IaMania eu tare am vrut să fac o oală de lut. Acolo era un meşter, care învăţa oamenii cum să olărească, şi eu aşa de tare am vrut… dar rîndul era enorm, şi eu mărişoară pe lîngă picii care stăteau cuminciori în rînd… Chestia asta cu olăritul eu demult o am în cap, şi acum s-a acutizat. Deci, vreau să învăţ. Să merg la cursuri, înţeleg că nu mult timp că n-am să mă fac meşter popular, dar vreau să măţăi lutul în palme, să-l încălzesc, să-l învîrtesc, să-l ameţesc, şi să iasă ceva frumos din mîinile mele.

În afară de asta, mi-am amintit cum astă iarnă se încerca de a face o BroboadăMania, care tot era tare populară, dar eu nu am aderat, pentru că nu aveam broboadă şi nu-mi place să port nimic pe cap, nici iarna, dar tare mai erau frumoase! Cred că am să-mi cumpăr o broboadă colorată, mare, şi am s-o port la iarnă. 

Şi vreau să iubesc din nou florile de cameră. Nu aşa, de dragul lor, dar aşa cum le iubeam cîndva.

Vreau acasă să-mi fie „acasă”.

Şi mai vreau să pot să nu mă tem. Eu învăţ să nu mă tem, dar oricum mă tem.Păcat că nu există cursuri speciale. Pînă una-alta, am să mă duc să mă arunc de undeva de sus. ori am să mă duc la morgă să văd cum îi pe-acolo.

Iaca aşa o chestie...

Pentru decenţă - un cîntecel drăguţ.

petunii

-    De ce mi-ai zis să-ţi spun pe unde-s?

-    Nu vrei – nu spune.

-    Nu, eu vreau să ştiu, de ce te interesează!

-    Nu mă interesează absolut deloc. N-ai decît să fii unde vrei tu.

-    Nu, că dacă tot ai întrebat, ap spune de ce vroiai să ştii pe unde-s şi ce fac?

-    Pentru că-mi fac griji…

-    :)

Nici nu bănuiam că într-o noapte am să iubesc petuniile, dar aşa s-a întîmplat că le-am îndrăgit. Au ajuns să fie florile preferate, chiar dacă nu le am acasă  în glastre şi niciodată n-am să mi le cumpăr. Nu ştiu cum s-a întîmplat, şi de fapt, nici nu vreau să ştiu.

Cînd eram departe, în alt oraş, în altă ţară, în altă dimensiune, vroiam să spun cuiva că mi-ar fi plăcut să merg în metrou cu acea persoană. Dar maxim ce spuneam era un „bine, mersi, încă mai plouă”.

Încurcată treabă, tare încurcată. Cert este că totuşi, eu sunt alta. Şi tu altul. Noi ne-am încercat lumile, aşa cum încerci marea cu piciorul, dar ne-a fost frică să ne scăldăm. Şi petuniile astea nenorocite nu au cum să facă legătura dintre noi. Ce bine că unele schimbări sînt forţate - altfel am fierbe în lichidul nostru cerebral pînă la infinit.

pete pe retină

-    […] De fiecare dată pleci fără să ştii de ce.

-    Eu de fiecare dată vin fără să ştiu de ce.

-    Ap dar nu mai veni!

-    Da tu nu mă primi! […] Eu nu pot să nu vin… Mie îmi place să mă trezesc cu nasul în ceafa ta…

Alerg alerg alerg. Am impresia că nu există dimineţi, să nu fi întîrziat la lucru. Cafeaua în cănuţă, cănuţa în lăbuţă, sar pe scările autobusului 23 aproape din mers şi de la str. Ismail alerg vreo două cartiere, ca să zbughesc în birou cu „eheheeeeey!” şi repijior cît îi lucru cu cinste, să pun muzica în căşti, ca nu cumva să mă înceapă a întreba lumea de ce am întîrziat din nou!

Fuga-fuga la fuguţa. Imediat după lucru încep să-mi fac o agendă mega-complicată ca să le reuşesc pe toate, să le împac pe toate, şi mai ales să împac banda de la sală şi pe mine. Dacă mai reuşesc.

Alerg după fericire ca o idioată fără să conştientizez, că ea-i aici. E pe loc. Şi ce folos că am cioruţe şi alerg, dacă-s chioară şi nu o văd?

Aleargă caii, aleargă ca maşina! Da eu alerg în urma fiecărui om, căruia i-a căzut pe o milisecundă masca de animale cu instincte şi am reuşit să-i văd ochii. Ochii ceia plini de… de ce? Ce-o fi în ochii unui om care oferă mîna sa de ajutor unei alte persoane? Ce-o fi în ochii unui bărbat care oferă mîna unei doamne să coboare scările? Ce-o fi în ochii tipului care îşi plimbă feciorul în fiecare seară pe sub balconul meu? Alerg în urma lor, la toţi, şi încerc să înţeleg ce au în privire. Pentru că, zice lumea, ochii nu pot minţi.

Run, Lola! Run! Pe Google mai că nu l-aş crede, dar mi-a sugerat un citat azi: „În dragoste, victoria unui bărbat este fuga”. De Napoleon. Amin. Eu aş mai comenta pe vreo 3 postări de blog treaba asta, dar cred că-i inutil. Unii bărbaţi, cu adevărat cred în asta. Să-i lăsăm în pace să fie victorioşi.

Ieri am fost la poştă să-mi iau un colet şi pe drum am mai inventat nişte termeni. Din seria animăluţelor drăgălaşe, cum ar fi vîdra-de-apă, au apărut derivatele curvă-de-gară, tîrfă-de-peron (poşta era lîngă Gara Feroviară), iar ulterior mi-am amintit de Vica Stadionului. Şi nu este nici o legătură între ultima şi derivatele legate de calea ferată! Dumnezeu s-o ierte pe mămuca Domniţa, ea ar aprecia noua mea poreclă.

Fix cum v-aţi încurcat voi în firul logic al acestei postări, m-am încurcat şi eu. M-am încurcat în ce văd, în ce aud, în ce cred. Eu nu mai văd ură în ochii care-mi spun că mă urăsc. Eu nu mai văd dragoste în ochii care-mi spun că mă iubesc. Cred că-i timpul de cumpărat ochelari, busolă, o hartă şi treb de descurcat păingenişul care s-a pus pe retină. Vreau să văd cu alţi ochi – mai puţin impresionaţi, mai puţin îndrăgostiţi, mai puţin încăpăţînaţi.

Aşa, în altă ordine de idei, vroiam să zic că e păcat, că la minutul 1:53 şi-a ascuns privirea persoana… eram curioasă, oare ce-o fi acolo?....

В Молдове даже птицы перестают гнездиться

Iniţial vroiam să scriu cît e de greu pentru o familie tînără să se decidă să facă copii. Greu din punct de vedere financiar, cu salarii mici, cu indemnizaţii nesemnificative care se oferă mamelor la naşterea copiilor… s-au făcut multe calcule, cît este de greu să creşti un copil (inclusiv, să asiguri o locuinţă în chirie sau să achiţi serviciile comunale, să cumperi mîncare, scutece, hăinuţe, produse de igienă, medicamente, consultaţii, etc.) şi nu cred că e cazul să mă bag şi eu în matematica asta. Doar că zilele trecute chiar am căutat Legea bugetului asigurărilor sociale pentru anul 2013, şi am văzut că indemnizaţia unică la naşterea primului copil este de 2600 lei, mai departe la fiecare copil se mai adaugă 300 lei. Sănătate să ai şi să-i zdrobeşti repejor unul după altul, poate chiar simţi cumva ajutorul acesta financiar.

Cînd făceam masteratul în Israel, mă minunam ca de miracol divin, cum de pot evreii ultra-ortodoxi să nu lucreze şi pe ce oare trăiesc! (majoritatea din ei fiind preocupaţi în permanenţă cu rugile către cer şi cu gînduri bune de prosperitate a neamului sionist). Mi s-a explicat că sistemul de asigurare socială îi ţine foarte bine. Şi unul din punctele forte al acestuia erau indemnizaţiile pentru copii. Nu ştiu exact care este situaţia acum, dar prin 2006 familia primea cca 500 Euro pentru fiecare copil. Numărul mediu de copii într-o familie de evrei ultra-ortodoxi era de 6 copii. Da, statul Izraelian îşi vrea o creştere demografică. Da, ei fac asta cu toată inima şi din tot sufletul. A propos, pentru cuplurile blestemate de Bojica, care nu pot avea copii, dar care sînt blagoslovite de stat şi au asigurare medicală, tot tratamentul în această direcţie era gratuit, inclusiv fertilizarea in-vitro. Şi ca să vă daţi seama cam cît costă asta (eu pe atunci tare intensiv mă interesam) fertilizarea in-vitro costa în jur de 25 mii Euro (asta cu tratament, consultaţii, medicamente incluse, şi toate alea).

În Moldova fac copii cei care iubesc cu adevărat, cei care iubesc copiii, şi cei care bagă peniţa-n călimară fără să se gîndească la metodele de contracepţie şi protecţie. Ăştia din urmă fiind mai mulţi, genofondul se păstrează şi creşte, şi nushcum se înmulţesc tot mai tare şi mai tare.Am dubii că-i de bine.

E scump să iubeşti. E scump să faci copii. Da dacă n-ai familie? Da copii vrei? Şi aici brusc la mine gîndurile au luat-o hăisa. Break. br-div, br-div.

<.br/></.div>

<.br/></.div>


Pentru că ieri, în timp ce mă gîndeam la textul care vreau să-l scriu pe blog, priveam o emisiune despre asistenţa socială şi tot sistemul şubred al acesteia în ţara noastră. Dar despre asta eu am să scriu mîine. Prea diferite-s temele, şi simt că nici una, nici alta nu va fi abordată calitativ pe blogul meu. Pentru că-s prea sensibile temele astea pentru mine.

Ah, da. Despre titlu. Titlul postării are treabă şi cu tema de azi, şi cu cea de mîine. Da fraza am luat-o de aici. În primăvara asta oare se vor împerechea păsările? Dar se vor întoarce oare rîndunelele din ţările calde?...

я не такая, я жду трамвая!

Nu, eu de fapt nu-s chiar anti-Sf.Valentin de cel verde şi urîcios. Nu, eu cred desigur în dragoste! Şi azi vorbeam cu cineva, că da… eu cred în dragoste… pur şi simplu nu cred că mi se poate întîmpla anume mie, dar oricum cred.

N-am să vă spun eu azi banalităţi diferite, ele şi pe mine mă scot din sărite. Mă scot din sărite buchetele de flori dăruite odată-n an, sexul/minetul de sărbătoare, felicitările de pe facebook cu etichetarea unui milion de oameni şi urări de iubire veşnică; mă enervează toţi cei ca mine, care urăsc dragostea de ziua dragostei, care se aruncă în altă extremă şi îmblă cu paiele-n cap numai din cauza că de fapt… poate şi-ar dori altceva şi ei în vieţile lor decît realitatea pe care o au.

Ultima oară cînd am sărbătorit acest eveniment cu mult fast a avut loc cu vreo 8 ani în urmă, la un restaurant fiţos. Tare fiţos. Unde comandasem masa cu vreo două săptămîni înainte de asta, şi unde o bucăţică de carne crudă costa vreo 400 lei. Şi unde 2 oameni au achitat vreo 100 euro ca să fie nesatisfăcuţi de mîncare, şi mătincă simt eu, ne-au scuipat în cafeaua de la urmă, că nu mai lăsasem deja tipsuri la chelnerul care s-o uitat rău la noi toată seara şi tot arunca ochiu la ceas.

Pînă la urmă, conta că ne iubeam în fiecare zi, nu cred că a contat atît de mult seara ceea la restaurant. Şi nu mai contează că deja iubim alţi oameni astăzi. E important că iubim.

Şi de ce tocmai azi toţi/toate aşteaptă?! Şi mă enervez că aştept şi eu. Ce aştept? N-am idee. Dacă nu m-a felicitat nici cu Paştele şi nici cu Paştele Blajinilor, nici de ziua cosmonauticii nu mi-a zis nimic, nu a venit cu bradul la mine de revelion, nu mi-a dat nici o garoafă furată de la cimitir de ziua mea, oare ce-oi fi aşteptînd?!

Da iaca taman azi aştept. De draga dimineaţă. Conştientă că dijeaba. Da parcă poţi opri vîntul, ploaia, gura lumii şi speranţele unei inimi proaste?... :)

Şi da, eu totuşi cred.

dragoste şi egoism dintr-o joi

Este-o socoteală în iubirea asta. Tare-i uşor a scrie despre iubire cînd nu eşti nici măcar îndrăgostit!

Eu iar scriu, şi iar în fugă. Şi de ce? Pentru că mă rupe. Rupe din mine, aşa de tare vreau să zic şi să mă împart cu gîndul! Mă frămîntă el pe mine de demult, de pe cînd purtam inel pe inelarul drept. Şi mă gîndeam oare ce-i fi făcînd soţul meu la lucru după ora 10 seara, şi cînd citeam sms-urile şi mailurile omului mai des ca el, iar apelurile de pe mobil erau verificate cu regularitate ăFăSBăşnaia. Dar nu despre asta vroiam să confesez. Nici măcar nu e confesiune. Vroiam să zic că-i aiurea gelozia asta. Şi frica de a pierde un om.

Ieri rupeam maika de pe chept cu spumă la gură într-o discuţie cu un prieten, că atunci cînd iubeşti nu trebuie să fii gelos. Pentru că asta denotă un grad avansat de egoism. Asta prietenul zicea. Şi aici eu m-am îmflat în pene ca un păun şi am zis: NET! Nu-i adevărat! Asta arată gradul de iubire şi dependenţă sentimentală! Ei… m-am zbătut eu desigur, dar în suflet… în suflet eu recunosc. Da, asta-i egoism. De fapt, nu.

Asta-i un fel de vinegret.

Vinegret făcut din egoism (cînd vrei omu ista să fie numai al tău! să vorbească numai cu tine, să se uite numai la tine pînă i-or sări ochii din cap şi pînă a începe a vomita de la prezenţa ta în viaţa lui!), dependenţă (cînd te-ai obişnuit cu atenţia, grija, dragostea, cuvintele dulci ale omului şi tu deja ai sindrom de abstinenţă dacă nu le mai primeşti), oleacă de castraveţi muraţi în formă de femei mai frumoase, mai tinere, mai amuzante, mai blonde, cu sîni mai ari; sau bărbaţi mai tineri, mai nalţi, mai cu Lexus, mai cu alte dimensiuni. Toate gospodinele ar turna ulei deasupra, dar eu aş face-un sos care să se numească complex de inferioritate, în loc de dressing pentru sălăţică. Pentru că fără complexul acesta de inferioritate niş gelozia nu-i gelozie! Asta-i ca un fel de cireşică de pe tort!

Ca să fiu sinceră, cu mînuţa pe inimă, tre să recunosc că eu-s geloasă. Posesivă. Din diverse motive, inclusiv şi unele enumerate mai sus. Dar mă omoară cînd văd asta în alţi oameni. Pentru că e mai uşor să vezi neajunsul tău în alţii decît în sine. Şi înerc să învăţ cum nu e bine…

Ideal ar fi să existe o dragoste matură. Ceea ce numea ieri prietenul meu „dragoste adevărată”. Aici eu iar rup maika de pe chept şi zic că nu doar asta e adevărată, mai există şi alte forme. Doar că eu aş vrea să cultiv în mine dragostea asta, matură. Cînd iubeşti şi nu ţii cu de-a sila pe nimeni lîngă tine. Cînd iubeşti şi dai libertate. Cînd iubeşti şi eşti fericit de la ceea ce dai, nu de la „rămăşiţele” care ţi se aruncă jalnic înapoi din recunoştinţă. Cînd nu aştepţi nimic. Cînd eşti fericit că omul iubit este fericit.

Şi ca să mai fim încă odată corecţi, trebuie să fiu iar sinceră. Eu am încercat. Să nu ţin, să nu mă agăţ, să nu cerşesc iubirea, să dau fără să cer nimic înapoi. Şi nu mi-a dat nimeni înapoi. Şi am dat libertate. Şi nu s-a întors nimeni.

Dar mie totuna îmi place să iubesc. 

Da tu? Tu poţi spune că ştii cum să iubeşti? Că nu scoţi sufletu nimănui cu dragostea ta? 

despre dragoste și feline

Viața, dragostea și moartea lu Carmen nu-i așa de incitantă ca relațiile mele cu Felina De Sub Cadă. Pînă cineva mai face sharing la niște versuri suicidale și niște articole cu tentă politică de genul *tăț*îs*niște*mafioji*păcat*că*eu*nu-s*prezident*, eu mi-am amintit de Pumba.

Pumba era un motan adorabil și foarte independent. În sens că se kk el în toate regulile case, și făcea treburile lui sub pereții care-i plăceau. Da cel mai atractiv era sub masa de la comp, între milioanele de cabluri. Probabil, ele îi păreau părul Meduzei Gorgona, și el în semn de protest kak bă, făcea așa... ceva de genul „Mă cac eu în capul tău, Meduza!”. Rebel motan.

Dar toate păcatele erau ertate la fiecare mur-mur-mur, giugiuleală și dormit împreună cu Pumba. Idila a durat pînă a venit „bunica” motanului. Adică, mama mea. A făcut reparație în apartament să avem de unde scoate mireasa în ziua nunții (adică eu), și Pumba a plecat în exil.

Проклятый город Окница!

Тебя бранить язык устанет.

Motanul meu era din intelectuali. Rafinat. El nu era motan de cartier, vagabond oarecare! El afară mai departe de balcon n-a ieșit niciodată și aici – hopa! Rustic style! Pumba de șoc cultural a dispărut. A revenit peste vreo 2 săptămîni (timp în care eu eram informată că “motanașul a mîncat și se joacă chiar amu cu mămica!”), jerpelit, slab, lihnit de foame... și a început să se autoimpună în sat și mai ales pe mahală. A avut și o perioadă zbuciumată și de autocunoaștere.

-    Vica! Motanu tău e pEdEras!

-    Ăăă... mămica, de ce zici așa? O mîncat din tocătura pentru cotlețele iar?

-    Nu! Eu în sensu direct!

-    Ha?!

-    Vica, el fuge după motanii din mahală, îi prinde și încearcă să-i **tă!

Anume în acel moment nivelul toleranței mele a fost zdruncinat și am zis: Dacă e iubire... Principalu Pumba să fie fericit!

Trebuie totuși de dragul adevărului să vă spun că probabil, astea erau experiențe libertine adolescentine, pentru că pînă la urmă Pumba a plodit o droaie de motănași pe mahală, pe mahala vecină, și am auzit că și în Bahnă, în celălat capăt de sat, s-au născut la o mîță roșcată 3 motănași negri ca tăciunele... Dumnezeu să-l ierte pe Pumba, el o murit pe cînd eram eu pe Pămînturile Sfinte și rodeam granitul înțelepciunii. Ai mei nu mi-au zis atunci, de frică să nu am infarct ori convulsii epileptice. Dar eu oricum examenul la epidemiologie l-am dat din a doua oară. O fi din cauza că la distanță am simțit moarte Pumbei, sau că eu pur și simplu-s mai grea de cap la ale mele?... Totuși tind să cred în chestii mai superstițioase, parcă-mi fac față mai mult.

O fi ceva de sus care ne veghează, ori n-o fi, dar se pare că Bojica ni-o dat un motan drept pedeapsă pentru exilul lui Pumba. Felina_de_sub_Cadă cu numele de cod Zarik s-a adaptat perfect pe metrajul imobilului meu, periodic e deranjat de prezența mea prin casă. Nu, voi să nu credeți nimic! Noi ținem unul la altul! Noi am avut o perioadă lungă de stabilire a relației dintre noi doi, dar acum eu știu că el mă iubește și e cel mai fidel Zarik dintre toți Zaricii din lume! Și el toarce la mine-n brațe, și mergem prin casă ca doi camarazi sadea! Dar ca în toate poveștile de iubire, problema este tot în iubire. Zarik s-a îndrăgostit. El e sigur că eu sînt pisicuța lui. Da, în sensul cela. Și dacă tot e motanul meu, are și fetișurile mele – lui îi plac mîinile.

Debil motan. Mă gîndesc, ce mă mai ține să nu ajung azi la clinica veterinară. Probabil, lenea. Și probabil, după ce pun postarea asta pe blog, beau o cafea și bag motanu-n sac. Și drept la doctor ajungem!

Sănătate vouă, celor cu sau fără motani la gospodărie!

nici cu bărbat, nici fără.

nici îmbrăcată, nici dezbrăcată,

nici călare, nici pe jos,

nici pe drum, nici pe lângă drum

Tot mai des aud în ultimul timp despre persoane care acceptă relaţiile fără obligaţii, sau cum e la modă acum, „într-o relaţie deschisă”. Nu zic, am fost şi eu pe-aceste tărîmuri. Am călcat cu piciorul să văd cît de adîncă-i marea. E adîncă. A naibii.

E perfect de înţeles acest tip de relaţii în zilele noastre, cînd tempoul vieţii parcă nu are un ritm normal, parcă accelerează din ce în ce mai mult, şi oamenii nu au timp să dedice unul altuia. Trezit în zori – lucru – cafea – cafea – cafea – un pesmete la prînz – cafea – cafea – bere şi amici – tuntz-tunz – Facebook check-in – liuliu. Asta-i un cerc din care nu ştiu eu multă lume să fi găsit scăparea. Noi nu avem timp să le sunăm părinţilor, buneilor, nu mai zic de mers la biserică, sau la o plimbare prin parc, sau măcar să ne acordăm timp nouă. Să stai o oră, în singurătate, să te gîndeşti la tine, la ce faci, cum faci, ce-ai vrea să faci. De parcă ne-au implantat în creieri un stick cu melodia din „Run, Lola! Run!” şi noi nu ne putem opri. Ce să zic de alţii, eu abia de reuşesc să-mi văd sora, care locuieşte în acelaşi oraş cu mine!

Şi să nu ne dezbatem de la tema compunerii. Vorbeam despre relaţiile fără obligaţii. În care e foarte comod. Dintr-un punct de vedere. Partenerii se sună cînd le abate lor sau cînd îşi găsesc timp pentru întîlniri. Întîlniri repezite, în fugă, înfrumuseţate maxim de un film privit de pe torrents împreună şi îndulcite cu un pahar de vin. Un pahar de vin pentru a inhiba senzaţia de „incomod”. Pentru că ambii înţeleg perfect că nu este corect. Este comod, dar nu şi corect.

Pe de altă parte… cine decide cum e corect? Nimeni nu ne poate impune regulile de viaţă.

Doar că din ce am observat eu, e comod pentru bărbaţi, de cele mai multe ori. Ştiu doar o singură femeie căreia îi convine situaţia asta. Şi numai din motiv, că nu are alternative (a se citi – posibilitatea de a se angaja într-o relaţie obişnuită, normală). În rest, bărbaţii sunt foarte ok să sune la miez de noapte, să vină cu abureli ieftine şi bere, să se încălzească sub aripa ta, în cearşafuri imaculate şi dimineaţa să plece cu „ne mai auzim!”. Şi este foarte sigur, că ceea ce face, e cinstit – noi avem o relaţie fără obligaţii! Eu nu ţi-am promis nimic! Nu poţi să aştepţi de la mine mai mult decît pot da eu! Noi am stabilit nişte limite!

Cine-i vinovat? E vinovat bărbatul care fuge de responsabilitatea de a suna mai des şi a oferi ceva din timpul său unei persoane, pe care, e posibil să o iubească? Sau care fuge de sentimente şi emoţii?

Sau e vinovată femeia care a acceptat o parodie de relaţie din frica de a nu fi singură? Sau care iubeşte şi acceptă osul aruncat cu neglijenţă?

Inimi care se întîlnesc la miezul nopţii. Pentru a bate în acelaşi ritm timp de cîteva ore şi să se despartă cu primul strigăt al cocoşilor. De parcă ar fi strigoi ce se tem de răsărit…

Ochi de noapte. Inimi de cearşaf. Atingeri lacome. Îmbrăţişări fără saţ. Minţi ameţite de mirosul pielii persoanei dragi. Paşi morţi către ieşire.

„ne mai auzim!”

despre mîini și degete

Cînd am să fiu bătrînă, și buzele au să-mi fie zbîrcite, cînd n-au să mai simtă căldura altor buze lipite de ele, și sărutul la peste 80 ani va fi urît și lipsit de snes, cînd am să știu că dinții mei nu mai țin forma buzelor pline și ridurile de pe marginile lor se vor face șanțuri de la atîta hlizit, aș vrea să simt atingerea degetelor. Atît cred că va mai rămîne valoros în urma pasiunii, dorințelor carnale din tinerețe. Atît va avea sens ca să înțeleg iubirea. Să simt degetele care se ating de ale mele, palma care îmi ia palma să mergem la o plimbare pe alee. Degetele care îmi vor netezi fața în timp ce ochii mă vor mai iubi, degetele care îmi vor netezi umerii în timp ce inima va mai bate.

Probabil, de aici această dorință de a privi mîinile, de a iubi mai întîi mîinile... poate nici nu mîinile sau degetele, ci senzația care o lasă ele cînd mă ating.

Știu mîini de ajutor, care odată prinse de mîna mea, îmi dau senzația că pot trece munții și orice greutate e floare la ureche.

Țin minte mîna care se oprea ca să traversez strada, indiferent de cît de tare se grăbea, doar din cauza că știa despre fobia mea de mașini.

Țin minte mîinile care m-au strîns odată de umeri ca să-mi recapăt încrederea în dragostea noastră și să revin la realitate din delirul unor gînduri tenebre de gelozie.

Mai simt senzația mîinii de care mă țineam cînd mă plimbam într-o toamnă cu ploi pe aleea de castani. Mai mult de un deceniu a trecut...mai țin minte cum ne sărutam atunci, ca nebunii, în ploaie...

Cunosc degetele care mă fac să torc ca o pisică, cînd mă ating pe față și mă netezesc. Mă netezesc exact ca pe-o pisică! și eu torc de plăcere...

Sînt  degete care merg pe spatele meu, urmînd fiecare vertebră a coloanei vertebrale, gingaș ca o atingere de vînt, și care nu cer nimic, doar netezesc. Doar îmi arată că eu mai pot simți. Degete exploratoare ale corpului meu și dătătoare de încredere în sine.

Cel mai mult îmi place să-mi amintesc atingerile unor degete în semn de împăcare. Cînd stau doi oameni ca copacii, străini, privind pe geam în părți diferite, și cu coada ochiului vezi mîna întinsă spre tine. Fără nici un cuvînt, doar mîna cu degetele desfăcute. Și tu îți împletești degetele între degetele lui, fără să scoți o vorbă. Și numai degetul lui mare îți netezește dosul palmei. Iar ochii tot privesc în părți diferite dar degetele noastre vorbesc singure, și se pare că se împacă mult mai bine.

Să fie dragoste? Dubitabil. Doar niște amintiri despre atingeri, aruncate-n formă de litere pe-un blog.


- Vica, ție îți place Eminescu, așa-i?
- Mmmmmda... De ce?
- Vreau să-ți pun un cîntec!
- Cedry2k cu Glossa? O.o
- Da... blin, n-am reușit să fiu primul! :(
- Eu știu de ea, dar nu am ascultat-o încă :)
- ^_^ Hai să ți-o arăt! E tare bună! :)

Героиня на героине.

În ce condiţii credeţi voi că acceptă o femeie jugul unei relaţii care nu-i este pe plac? Eu aşa îmi închipui, că numai dacă iubeşte. Şi are speranţe. Altfel, şi-ar gîtui iubirea din faşă şi şi-ar căuta de treabă.

Nu ple! Ea trebuie să coase ie din speranţe! Să ţese gînduri nocturne cu imaginea flăcăului apocaliptic pînă vine apocalipsa! Să toarcă amintirile pînă acestea se rod de creieri şi încetează să mai existe!

Presupun că această afirmaţie este valabilă şi pentru bărbaţi, dar… proastă-i femeia îndrăgostită. Frumoasă, atrăgătoare, fermecătoare în prostia ei naivă. În credinţa sa de fluturi şi curcubeie.

Ar fi bine să fie informată o femeie îndrăgostită că-i proastă? Ne. Why should we take this as a must? Că să fii proastă, pînă la urmă, nu e neapărat de rău. Aşa e mai simplu de trăit. Trăieşti în universul tău, în culorile care le-ai ales, şi nu păşeşti pragul Sfintului Adevăr decît dacă te-a împins cineva pe la spate cu un şut.

E păcat de femeia care ştie, vede, conştientizează, dar continuă să iubească. Şi aici nu ai cum să ajuţi. Ea nu are limite între curcubeu şi adevăr, ei nu-i mai pasă de şuturile voastre că are bătături pe fund deja. Şi fruntea-i plină de cucuie. Şi ei nu-i pasă.

Femeia asta poartă Ia Speranţelor, coroniţa din flori de Nu-Mă-Uita, rujul cu gust de bărbatul iubit, şi doarme pe cearşafurile îmbibate cu parfumul lui. Uneori o privesc şi o invidiez. Sincer. Alteori i-aş arde-o palmă.

Recent mi-a explicat cineva frazele din piesa de mai jos. Voi ştiţi ce înseamnă o scrisoare într-un plic gol? Voi aţi avut vreodată scrisori în plicuri goale? 

Nici un gînd clar şi numai reproşuri!

Mare cumpănă pe capul nostru, a femeilor, ieșirile în oraș la întîlniri! Din moment ce bărbatul visurilor noastre a sunat și ne-a zis că mergem la o cafea, capul nostru explodează.

• M-a invitat la o cafea simplă, sau e întîlnire?
• Să îmbrac bluji sau rochia?
• Rochia e de vară, și am să arat ridicolă. Poate să iau fusta cu o bluziță în volănașe?! Dar nu va fi asta prea romantic?
• Machiajul să-l fac mai aprins?
• Va fi o întîlnire romantică sau la o berărie?
• Cum să-mi aranjez părul?
• Fetelooooooor!!! și dacă vrea să mă sărute la sfărșitul serii?! Eu cum reacționez?

Pînă la urmă, de cele mai multe ori întîlnirea are loc într-un pub. Loc neutru, care nu dă loc pentru interpretări clare asupra acestui eveniment. Un local unde mai ai o droaie de cunoscuți, care permanent se apropie și te salută, sau îl salută pe el, și care pînă la urmă se așează la masa voastră pentru că nu sînt locuri libere, și “noi pe 10 minute!”.

Pînă la urmă, întîlnirea per se, devine o ieșire ordinară în oraș. Cu un amic. Care se termină cu împărțirea notei de plată la doi. Pentru că așa ne-am obișnuit noi, femeile – să plătim pentru noi. Şi bărbații nu se prea aruncă cu banii în vînt, chiar dacă ne-au invitat ei.

Nu m-ar deranja acest fapt prea mult atîta timp cît nu aș auzi păreri dualiste referitor la cine trebuie să achite nota. Majoritatea bărbaților pe care îi cunosc au o fobie ca nu cumva femeile să-i folosească. Să vrea să le plătească ei consumația în localuri. Ei văd asta ca o atitudine de consumator față de portmoneul lor. Se lasă foarte deranjați de faptul cînd o femeie care a fost invitată la o întîlnire “brusc” are pofte de ceva, care evident va fi achitat de ei. O prăjitură, un pahar de șampanie sau un vin rose.

Și în momentul cînd amicii mei îmi povestesc despre asemenea cazuri eu vreau să le ard cîte-o palmă și să bat cu pumnu-n masă. De ce e perfect ca o femeie să se îmbrace în cele mai frumoase țoale, să-și aranjeze părul, să-și facă machiajul jumătate de zi, să meargă să-și cumpere o poșetă asortată cu rochia naibii în care a decis să iasă, să-și calicească picioarele pe tocurile alea incomode, și tot ea să-și achite nota de plată? Femeile tot au cheltuieli de bani, sănătate, energie, timp, pentru a ieși la o întîlnire. De ce voi credeți că nu este bine să compensați măcar cu un buchet de flori și să achitați nota de plată pentru o cafea și prăjitură? Că nu mai mănîncă fata ceea o jumătate de cal și nu-ți ajung bani...

Noi tot preferăm blujii și ghetuțele, sau și mai bine, am sta acasă la televizor, în niște pantaloni vechi și în trening, să privim o comedie cu bere și chips-uri în loc să stăm o seară în compania unui morocănos care nu poate lega două cuvinte, care se bîlbîie și nu știe cum să facă o disucție interesantă, și tot noi trebuie să zîmbim și să cochetăm, și să facem ochii mari “vai! serios?! așa s-a întîmplat?!” la fiecare istoriară banală de genul “am fost noi odată cu cumătru și am cumpărat o peatkă...”.

Da, nouă nu ne plac bărbații plictisitori. Și nu ne plac bărbații zgîrciți. și nu ne plac bărbații morocănoși. și nu ne plac bărbații care vorbesc doar despre ei. Dar vă răbdăm și uneori chiar ne îndrăgostim. De ce? Nu am idee. O fi naiba aia de magie chimicoasă, care n-are explicație și despre care se vorbește tot mai des în contextul comercial... Cică, cîndva se numea iubire și lumea chiar credea în ea.

Mai pe scurt, am început de sănătate şi termin cu pomenire. Pupicei tuturor.

mă tem.

Nu, eu nu cred în toate bravadele voastre și sarcasm, și ironie, și brutalitatea asta a voastră. Nu cred că toți voi, cei care urlați pe la colțuri că nu există dragoste și *Long Live Free Sex* chiar credeți în asta. Nu cred că nu visați la omul care să vă fie alături. Nu cred că nu așteptați în fiecare seară la 513, Kira’s sau EliPili, la Cocos, Graffitti sau Krysha, la Valentina, OffSide sau Crama că cineva o să vină în viața voastră. Nu cred că vă este indiferent cu cine vă culcați. Nu cred că stați în cluburi și cîrșme pînă după miezul nopții de dragul statului acolo. Vă este frică să mergeți acasă, în frig și singurătate.

Eu azi recunosc, și cred că mîine dis-de-diminecioară șterg postarea asta de pe blog ca fiind una rușinoasă și nedemnă de existență. Mi-e frică. Pentru prima oară îmi este atît de frică. Și asta mă sperie și mai mult.

Cu fiecare zi tot mai tare mă tem că am să mor și n-am să mor alături de omul drag. Că am să fiu singură. Că nu va fi cineva, care să-mi strîngă degetele și să mi le încălzească. Să-mi spună că mă iubește înainte ca să se termine totul.

Eu îmi iubesc părinții, sora, nepotul, toate rudele dintr-un capăt pînă-n altul! Dar știți voi despre ce vorbesc. Eu azi simt frica cu fiecare celulă.

Frica de singurătate.

Frica că nu voi avea ocazia să alăptez un îngeraș cu ochii ca ai lui taică-su.

Frica că nu va veni ziua ceea cînd soțul meu va veni de la lucru obosit, seara, în casă vor fi arome de cină și casa va răsuna de hlizituri de copii care au să-i alerge în întîmpinare să i se anine de picioare și să-l hărțuiască cu dragostea lor.

Frica să mor înainte să spun că iubesc și omul cela va crede că eu niciodată nu l-am iubit.

Frica că n-am să văd cum soțul meu merge cu ambii copii pe umeri. Sau cum aleargă pe malul mării. Sau cum îi învață ce înseamnă off side.

Frica că nu va veni ziua cînd am să iubesc.

A naibii drog. Odată încercat, eu nu mă pot opri. Tot vreu, și vreu...

Și nu-i legată frica asta cu panica despre 21.12. N-are nici o treabă.