marți, 14 februarie 2012

Un fel de a spune "Mulţumesc".




Am fost la Serghei. Serghei arată destul de bine, chiar a zîmbit cînd am intrat în casă. Stă la pat. Toată ziua priveşte televizorul. Nu prea discută. Cred, că mai mult din timiditate, şi dacă am merge la el mai des, ar fi bucuros să schimbe o vorbă-două. Îi sclipeau ochii. Totuşi, îi sclipeau ochii şi era bucuros că am ajuns la el, chiar dacă seara, chiar dacă tîrziu, chiar dacă poate tîrziu pentru orice.

Cît am stat la o vorbă cu maică-sa, am prins privirea unui prieten care a mers cu mine. Privea pozele de pe pereţi. Toţi voi aveţi poze din astea, monocrome, cu peliculă groasă deasupra. La mine acasă stau poza mămicăi şi a lui tăticu, care privesc unul în ochii altuia. La Serghei acasă sunt pozele puse de mama lui. Poze de cînd era mic, poze de la armată, poze în parc. Cel mai mult mi-a plăcut poza în care stă în braţele mamei. Frumoasă femeie! Nişte ochi mari, expresivi, a naibii de frumoşi! Buzele voluptoase, senzuale. Pomeţi înalţi. Tare frumoasă! Chiar şi acum, la vîrsta ei (73 ani), încă mai are trăsăturile celea, absolut incomparabile, de femeie frumoasă. Nu mi are tenul de atunci, dar… se simte energia unei femei frumoase chiar şi acum.

Din diagnostic, şi din pronosticul medicilor, înţeleg că ea va pleca mai repede decît Serghei. Ştie şi ea asta. Ştiţi despre ce vorbeşte permanent femeia asta cu un picior în groapă? Ea nu se plînge. Ea nu se vaicără că o doare. Ea spune despre simptomele ei, ca o constatare doar. Dar vorbeşte despre medicii de la salvare. Medicii care vin în fiecare zi, la chemare, ştiind că nu o pot interna nicăieri, şi care vin şi îi spun o vorbă bună, o susţin, şi se comportă frumos cu ea şi copilul ei. Pentru prima oară am auzit de la un om atîtea cuvinte frumoase despre medicii de la salvare. Da pe voi cînd vă doare ceva, mai aveţi tăria să vorbiţi nişte oameni străini de bine?

Şi da, copilul ei. La 41 ani tot copil rămîne. Tot îşi face griji. Tot îl iubeşte. Tot o doare pentru el.

Voi ştiţi cîţi aţi răspuns la apelul meu? Voi măcar vă daţi seama, cîţi sunteţi? Eu nu în zadar cred în oameni. Şi în gesturi. În omenie. Am colectat suma necesară în cîteva zile. Şi am trecut de ea.

Acum am banii pentru a achita datoria, am fost şi am dus produse familiei, şi… eu din banii voştri am să mai fac ceva. Nu vă supăraţi, dar am să achit locul unei femei care a decedat duminică, la cimitirul Sf. Lazar. Copiii ei nu au de unde să plătească. Şi am să le achit datoria pentru servicii comunale. Şi tot din banii voştri am să cumpăr 3 metri cubi de lemne. Pentru o altă femeie, din suburbia Chişinăului, care are cancer, în stadiu terminal, locuieşte cu mama sa într-o căsuţă mică, cu geamurile acoperite cu polietilenă. Pentru că nu au geamuri, de fapt. Doar găuri astupate.

Găuri. Goluri. Uneori ni se pare că golul din sufletul nostru e cel mai imens. Ni se pare că suntem cei mai singuri pe lume. Cei mai amărîţi. 

Golul meu se umple cu zăpadă. Cu un biscuit. Cu sclipitul din ochii lui Serghei. Cu zîmbetul mamei lui cînd i-am lăsat bani pentru inhalator. Avea un zîmbet trist şi…. recunoscător… banii voştri m-au ajutat mult să umplu golurile din vieţile lor. Şi eu mai am bani de la voi. Cu care am să mai ajut. Eu am multe detalii dar… e atît de greu de scris… e atît de greu de descris… e atît de greu de trăit aceste gînduri în cap…

Dacă ai un gol şi tu, gîndeşte-te că scriindu-mi un mesaj de susţinere, tu ai ajutat pe cineva. Ai făcut sharing la postarea mea cu strigătul de ajutor. Ai trimis bani prin cineva tocmai de la Cluj! Ai trimis bani printr-o scrisoare recomandată, ai lăsat bani într-un bar, ştiind că voi veni acolo, ai lăsat totul baltă şi ai venit la mine la lucru ca să aduci banii, tu… N-AI RĂMAS INDIFERENT! Tu m-ai ajutat să fac cîteva zile frumoase unor oameni! Ultimele zile! Acelea care contează cel mai mult!




0 comments:

Trimiteți un comentariu