Cupteoraşul

Cînd eram eu mititică (da, o fost ş-aşă timpuri) îmi plăcea să o ajut pe mămica să facă mîncare vara, la cupteoraş. Da voi ştiţi ce-i asta cupteoraş? :) Asta-i un fel de construcţie, din cărămizi de obicei, lipite între ele cu lut, care are doar o placă de-asupra, pe care se pun oalele, şi are gură ca o sobă obişnuită, doar că fără uşiţă. Am încercat să găsesc pe net poze, dar nu am găsit nimic relevant, doar această poză micuţă, aşa că vă las imaginaţia să lucreze şi închipuiţi-vă cum arată un cupteoraş (cuptoraş se zice la oraş, iar noi, cei de la ţară, iubim să dezmierdăm lucrurile, să le spunem mai moale pe nume, mai gingaş).

Vara, toată ziua alergam pe drumurile prăfuite şi mă jucam cu droaia de copii de prin mahală. Eu fiind cea mai mărişoară, eram lidera şotiilor şi spaima mahalei (într-o zi am să scriu despre cum veneau vecinii şi rugau părinţii mei să mă dea la şcoală). Cînd ajungeam seara, şi mămica striga „LeeViiicaaaaaaaa! Acasă!” noi cu sora mea ştiam că ne cheamă pe ambele. Ieşeam de prin lanul de porumb (mă jucam de-a ascunselea), soră-mea îşi lăsa prietenele şi veneam acasă.

Pe amurgite, cînd soarele apune şi la asfinţit se bat culorile roşii, albastre şi violete pe cer, la ţară totul se schimbă. Viaţa începe să se scurgă sub un alt ritm. Dacă ziua toţi aleargă în cîmp, la lucru, prin ogradă, pe la vecini, strigă la vite, la păsări, la copii, păi seara toţi se liniştesc. Bărbaţii îşi strîng uneltele cu care au lucrat toată ziua şi le curăţă pentru a le depozita în sărăieş (da-da, anume sărăieş şi nu debara). Femeile pun poalele-n brîu să nu le încurce, şi încep să gătească cina pentru întreaga familie.

În tot ritualul acesta de liniştire a familiei eu aveam rolul meu important – să pun vreascuri pe foc. Şi puteam să stau ore în şir la gura cupteoraşului, să pun cîte un pumn de vreascuri pe foc, pînă făcea mămica mămăliguţa, mujdeiul, scrobul... îmi ardeau obrajii de la căldura focului iar mie îmi plăcea să mă simt utilă. Şi cît gătea, mămica vorbea cu mine. Despre ce-a mai fost ziua, cu cine m-am jucat, ce mai fac vecinii... Sau vorbea cu bunica (soacra ei) şi mie îmi plăcea să le ascult.

Şi cînd era gata mîncarea, noi cu sora mea, Lenuţa, o ajutam pe mămica să servească masa – aranjam farfuriile şi chemam pe toţi la masă. Nu era mare treabă, dar era rolul nostru. În fiecare seară eram şase persoane care mîncam împreună. În timpul cinei discutam ce s-au mai întîmplat peste zi, ce trebuie făcut prin gospodărie, cum învaţă soră-mea, eu încă eram prea mică dar oricum aveam şi eu treabă în discuţii. Bunica (Mămuca Domniţa) avea grjijă ca toţi să fie sătui, să mănînce bine, să nu rămînă „obijduiţi”.  Bunelul (Tătuca Alexîi) era un bărbat foarte calm, şi cu un simţ al umorului foarte dezvoltat. Era glumeţ şi „şugubăţ” :) La fiecare masă servea 50gr de rachiu. Producţie proprie. Chiar şi pe timpurile lui Gorbaciov el avea îngropate prin grădină nişte borcane de 10l cu rachiu. Aşa, ca să fie. Pentru orice eventualitate. Noi încă mult timp săpam prin grădină şi dezgropam „comorile” :D

Tăticu avea grijă să mîncăm frumos. Să nu „clefăim”. Şi să nu „sorghim”. Da mămica alerga la plită la masă de cîteva ori, şi cînd se aşeza la masă nu mai vroia nimic... că era obosită... da-i luceau ochii că eram împreună în jurul mesei.

Aaa! Da masa era după casă, sub poamă :) şi cîntau greierii, iar seara se auzea trenul care trecea la cîţiva kilometri de la sat în fiecare seară.

Bunicii au plecat. Nu mai sînt deja de mulţi ani şi mă consolez cu gîndul că am acolo sus pe cineva, care are grijă de mine. Am pile :) Părinţii s-au dus în lume, necătînd la vîrsta avansată. Au ei un fel de lună de miere, pe care nimeni din rude nu o poate înţelege, şi doar noi cu sora ne bucurăm că sînt împreună şi fericiţi. Şi nimic altceva nu mai contează. Am rămas cu sora doar şi nu sîntem acasă. Am şi eu casă (parcă.încă.). Are şi ea. Încercăm să păstrăm ritualul acesta, de cină în familie, deja doar în trei (cu feciorul ei). Dar nu prea reuşim – servici, întîlniri, prieteni, rude, meciuri, dansuri, chestii, trestii.

Mi-e dor.. de multe... de greierii de la Dîngeni, de trenul care trece la 23.00 pe lîngă sat, de mirosul de frunze de nuc arse toamna, de praful din drum, de nucul din ogradă, de cerul de vară...

Vă ofer spre audiţie o romanţă, dacă tot ştiţi deja că ai mei cîntau... păi să ştiţi că cîntau aproape în fiecare seară :)