ultima rîndunică din mărţişor

- cît n-ai fost, am aflat detalii interesante... ăsta te vrea să fii a lui! a zis că eşti frumoasă!

- ...

- ?

- să nu mă dai...

- :) nu am să te dau! nu am să te dau nimănui! :*

S-a apropiat de cîteva ori de masa noastră pentru un foc. A tot călătorit de la o masă la alta, şi era permanent fugărit. La noi a întîlnit o atenţie mai puţin ostilă şi s-a parcat pe scaunul de lîngă mine. M-a privit de mai multe ori pe parcursul serii, şi am rămas poreclită „Lastocika” („rîndunica”). La masa noastră erau toţi cu o dispoziţie bună, pozitivă, şi au zis „hai să ascultăm ce vrea să zică omul”. De la o vorbă la alta, ne-a cam plictisit. Duhnea a vodka ieftină şi multă şi a ţigări împrumutate. Am tot evitat să-l privesc, pentru că simţeam, că în afară de dezgust îmi va provoca milă, şi merge vorba-n tîrg, că poţi avea compasiune faţă de cineva, dar nu trebuie să-ţi fie milă.

Nu aveam cum să nu-l privesc, mai ales, cînd a început să povestească cel mai frumos eveniment din viaţa lui din ultimul timp. Avea ochii spălăciţi de băutură. Genele scurte, sprîncenele zburlite. Sub ochiul stîng lumina ca o stea o vînătaie de mai mare dragul – semn de atenţie din partea unor „esti prikuriti”. Ridurile adînci din jurul ochilor parcă erau mîngîiate de ridurile de la colţurile gurii – cîndva iubea să rîdă mult, se pare... neras, neîngrijit, cu hainele murdare, dar totuşi se vedea că a fost un bărbat atrăgător la o anumită etapă a vieţii sale.

- îţi închipui, ea m-a sunat!

- cine, „ea”?

- Zarina!

- aşa o cheamă pe prietena ta?

- nu... îţi închipui, am văzut-o pe stradă... şi eu mi-am luat inima-n dinţi şi m-am apropiat.. i-am zis că mă cheamă Saşa, şi i-am zis numărul meu – 22-XX-XX. Aşa şi i-am zis! Sună-mă. Îţi închipui, arătam tot aşa, numai că nu eram bătut. Şi azi mama mi-a spus că m-a sunat Zarina. Da eu dormeam, după o beţie. Nu-mi vine să cred! Zarina m-a sunat!

- frumos... să ştii că e frumos... să o suni şi tu!

- nu, da tu, Lastocika, îţi închipui, ea m-a sunat! Pe mine!

Îl priveam şi nu prea îmi închipuiam cum ar trebui să fie Zarina, ca să-l sune. Nici o Zarină din lume nu l-ar fi sunat, aşa arăta de „bine”.

Ochii lui Saşa sclipeau de fericire, şi ne-am dat seama, că el vede „a doua şansă” pentru sine...

- Am să o invit la întîlnire! Dar nu am să arăt aşa ca acum! Merg să mă spăl, să mă îngrijesc. Am să mă rad! Şi n-am să beau nimic!!! Eu nu vreau să mă vadă aşa... Şi n-am s-o invit să bea alcool! Nici un pic de alcool! Nici într-un caz! Am s-o invit... la o îngheţată! Pe urmă am să merg să mă plimb cu ea. Şi am s-o invit la mine acasă. Ehh! Am să fac totul frumos! Am să fac totul ca la carte!

Îl priveam, şi nu mai comentam nimic ce zice. Zicea multe, despre Zarina, despre Dumnezeu şi Univers, despre planete... Pînă la urmă „l-au scos” din bar. A tot vorbit, s-a tot legat de lumea din bar, pînă l-au dat afară. Saşa se pare că e client fidel al localului. Am să mai merg încolo, şi poate aflu istoria Zarinei. Zarina care urma să fie „Răsăritul lui de soare”.

Era ultima noapte. Cea mai ruptă şi mai frumoasă. Am uitat-o deja, şi poate nu mai aveam să-mi amintesc de ea, dacă nu găseam în portmoneu cadoul de la Saşa – un calendar de la „Ponti”, cu o inscripţie despre îngerii care coboară şi dau oamenilor tot ce au mai bun.

Mie îmi place răsăritul de soare cu aromă de cafea la balconul meu, privind lumea grăbită de draga dimineaţă. Voi ce faceţi cînd răsare soarele? Da cînd vi se oferă o "a doua şansă"?