Greieri în creieri

În toamna asta iar au să cadă frunzele. Au început deja să cadă. La fel ca şi în toamna trecută, şi cea mai trecută... focul va arde la fel cum ardea, vîntul va bate şi la iarnă va ninge. Ploile vor fi la fel cum erau acelea pe care le iubeam cîndva demult.

Nimic nu se schimbă în lumea asta, şi cu atît mai puţin oamenii. Ei continuă să spere şi să viseze. Visez eu, visează vecinul meu, şi mai sînt vreo 4 de-alde noi. Visăm la cer senin, pace în lume, preşedinte ales şi mai apoi ne gîndim că vrem caviar şi baie de şampanie.

Am servit azi o cafea pe malul unui lac. Şi mi-am amintit cum e să stai întinsă la marginea pădurii, să simţi mirosul ierbii, urmărind norii cum dansează pe cer şi să simţi răsuflarea fierbinte a persoanei de alături pe gîtul tău.  Cum e să simţi nişte degete cum se strecoară prin părul tău şi cum tresare fiecare firişor de nerv. Şi simţi mirosul atît de drag şi să te ameţeşte o privire de sub sprîncene.

În amintirile mele sînt chipuri, ochi, buze, gene, degete şi multă viaţă. Am uitat că mai şi lucrez la un moment dat şi mi-am dat seama că trebuie să-mi revin în momentul cînd interlocutorii mei aşteptau o replică de la mine. Şi inima a început să bată în alt ritm... într-un ritm străin, care mi-am dat seama că-l cunosc şi nu e bine să bată aşa inima mea.

Dar pînă la urmă, cui îi pasă cum bate inima mea? Atîta timp cît bate, ea va admira dansul norilor pe cer, va simţi mirosul ierbii şi va savura răsuflarea fierbinte a persoanei de alături. Va mirosi aroma cafelei de dimineaţă şi va asculta păsările de sub geam. Pentru că mai bate.

Nu contează mîine şi luna viitoare. Pentru unii viitorul sună în cinci ani. Pentru alţii viitorul este atunci cînd vor muri în aceeaşi zi şi vor fi îngropaţi în sicrii alăturate. Pentru mine iarba miroase azi mai tare decît oricînd şi greierii de la balcon cîntă de-mi răsună creierii. Azi am fost la Institutul Oncologic. Şi la Hospice Zubreşti. Cei doi copii de săptămîna trecută nu mai sînt la hospice. Ei pur şi simplu nu mai sînt.