Uneori ai impresia ca dimensiunile orasului se micsoreaza. Se face orasul tot mai mic, si mai mic... Parca nu-ti ajunge aer sa respiri, din cauza ca simti respiratia unei alte persoane, de la alt capat de oras. Si ti-e greu de nu mai stii unde s-o apuci! Si vrei sa-i fii alaturi, insa dimensiunile se schimba doar in sufletul tau.
Eu in cazul asta apuc drumurile. Merg pe jos, pana imi obosesc picioarele si refuza sa mai mearga. Ieseam seara din casa, tarziu dupa miezul noptii, si faceam turul Botanicii. Asta pana mai recent, cind s-au apucat prietenii de capul meu, si am dat de zimbristi. Acum ei imi ofera si alte remedii de reabilitare psiho-emotionala.
Ieri a fost una din zilele pre-depresive. simteam cum ma invaluie senzatia asta de mila de mine, de ura fata de barbati, de lume; stare de disperare, un fel de raceala in suflet; o stare din aia, care o poate descrie perfect doar Bacovia... Cind ti-e urata toata lumea si vrei sa-ti scuipi sufletul ca ti-e sila chiar si de tine...
Ieri am vazut cateva poze de-ale Vladutei. Este fetita de 4 ani si jumatate, cu retinoblastom bilateral si care din cauza cancerului i-au fost inlaturati ambii ochisori. Eu am vazut fetita asta de cateva ori. A fost pe la oficiu de cateva ori, am fost impreuna la Institutul Oncologic cind s-au impartit cadourile de la FacebookMoldavianParty. Am vazut-o cum cinta, cum spunea poezii, a stat in bratele mele si-mi spunea tanti Victoria. Cind sta in brate te cuprinde strans-strans, ca sa te simta - ea nu vede... ea poate doar sa simta... si eu o simteam! atat de gingasha shi dulce! am vazut cum plinge. Cum i se scurg lacrimile mashcate de sub pleoapele care niciodata in viata nu se vor mai deschide. Si ieri am vazut pozele ei recente. Cancerul a progresat mult. Are metastaze, iar tumoarea a crescut enorm - imaginile sint shocante. Nu le pot face publice. Eu am nevoie de timp ca sa-mi revin. Inca nu mi-am revenit.
Tot imi dau intrebari stupide de genul de ce? pentru ce? cu ce-i de vina copilul asta? oare chiar nu va mai cinta la noi la oficiu "Ghita"? Oare n-am s-o mai tin in brate sai nu-mi voi lipi obrazul de obrajorul ei? Medicii spun ca situatia se agraveaza vazand cu ochii, si timpul se scurge si mai rapid pentru Vladuta deja.
Seara am mers pana la Urgenta si mi-am vizitat un unchi. Unul dintre cei mai preferati, care ii admiram, si care era un exemplu de barbat puternic. Era mereu la patru ace, cu costume elegante si cravata, cu parul alb tuns frumos si aranjat la ca la coafor, fir cu fir, mereu proaspat barbierit, cu miros de parfum subtil... Pentru mine, el reprezenta barbatii pe umerii carora, asemeni titanilor, se tine lumea. Si ieri cind am iesit din vizita vroiam sa plang.. Era batran, slabit, incovoiat... de parca toti anii sai i-au fost pusi dintr-o data pe umeri... Are si el cancer, este in stadiul III cred... El nu stie ce diagnostic are. Dar este un barbat destept, si realizeaza faptul ca isi traieste sfarshitul deja. Eu ii spun "taticu". Taticu Sasha. Ca mi-e ca tata...
Te intrebi cum a fost ziua mea de ieri? De rahat. Obosita. Depresiva. Trista. Vroiam sa fiu cu cineva alaturi, sa simt caldura cuiva, sa simt sustinerea, sa stiu ca nu-s singura in lume, ca este cineva care imi impartaseste durerea, cineva care sa-mi sarute ochii si sa-mi spuna "take it easy... totul va fi bine"...
In schimb am avut o seara ca in filmele Holliwoodiene. Cu joc in carti cu prietenii, cu cina gustoasa (ahhh! ai un talent inascut, dragul meu prieten!), cu un film romantic, cu muzica, martini (altcineva a servit coniakul :P), olive verzi cu piper iute, siiiiiiiiii.... cind credeam ca seara se termina cu asta, prietenul mi-a adus si sufleu de ciocolata! da, am calcat strimb :) azi am sa merg cu vreo 2-3 km mai mult pe jos :) dar aseara a fost atat de bine, linistit, si am simtit ce inseamna sa ai prieteni... O senzatie demult uitata.
Daca depresie, ap depresie sa fie! Let it be Ambeon.
0 comments:
Trimiteți un comentariu