Ghiocica

Ajutaţi-mă, vă rog...

2012-02-03T13:01:00.000+02:00

Mîine am să dorm pînă tîrziu, că e sîmbătă. Şi poate am să-mi beau cafeaua cu cineva drag. Probabil, după prînz, am să merg pe la Mall, să văd unde pot cumpăra un elastic pentru păr, că acesta deja e întins de tot, şi poate mai găsesc şi nişte farduri mov. Şi dacă mă sună… cineva… şi zice să mergem la film mîine?! Yuppppiiiii! Se pare că pot avea week-endul ideal!

Eu am planuri. Şi vise. Şi zile multe ca să le realizez. La 41 de ani probabil, voi avea tot planuri, amintiri şi vise. Dar ştiu un om care nu are planuri. El nu mai face nici un plan. Unica lui dorinţă este să nu mai simtă durerea. Şi să n-o mai vadă pe mama plîngînd. Plînge sărmana deja de mult timp. Nu de cancerul la plămîni pe care-l are. Plînge de cancerul feciorului ei. Plînge de durerea care o are feciorul de care a avut grijă mai mult de 40 ani… doar o mamă îşi poate dedica viaţa aşa. Doar o mamă poate simţi metastazele din oasele fiului ei ca pe ale sale.

Trăiesc în sărăcie. El nu a fost ministru, nu a fost contabil, nu a avut butic la Calea Basarabiei. A fost un şofer simplu, care într-o zi s-a îndrăgostit de-o fată. Frumoasă foc! Dar… a fugit în lumea mare după nuntă. Serghei nu s-a mai recăsătorit. Şi acum plînge cînd vorbeşte despre EA… probabil, o mai iubeşte… de fapt, plînge cînd se uită la mama. Şi mai plînge cînd vorbeşte despre ce-şi doreşte. Omul n-a prea avut datorii, şi acum are datorii de vreo 8000 lei. Ştie că are zilele numărate, şi se teme că o lasă pe mama cu datorii. Se teme să n-o dea afară din casă cineva pentru datorii.

El des plînge şi tace. Cînd nu mai ştie cum să zică ce are de zis, îi curg lacrimi. Da eu nu ştiu cum să vă descriu situaţia în care trăieşte (trăieşte?.... sau mai există?...) Serghei la cei 41 ani. Trăieşte cu mama, de 73 ani, care tot are cancer. Într-o cameră de cămin. Frig. Nu au aproape nimic în odaia asta. Datorii de vreo 5000 lei pentru căldură. Datorii de vreo 3000 lei pentru alte servicii. Mama are pensia de 300 lei, Serghei are 700 lei (la el e mai gravă boala, psînecă…)

Serghei a fost un bărbat frumos, deştept, a fost premiat ca fiind cel mai bun militar în armată la Ialta. Şi acum se stinge. S-a uscat ca un ciot de măr uitat pe beci la soare. Unii se înrăiesc cînd îşi află boala şi că medicii „le dau” puţin timp de savurat. Unii se aruncă în extreme religioase. Unii se leagă de viaţă ca de-un pai şi încearcă totul ca să se salveze. Serghei vrea pur şi simplu să nu-şi lase mama cu datorii şi să moară fără durere.

Eu nu scriu deja pe blog. Pentru că s-a schimbat ceva în cap, şi mi-a îngheţat muza. Sau pentru că nu mai am despre ce să scriu. Şi azi am zis că am să folosesc blogul, pentru a cere ajutor de la cititorii mei. Nu-s mulţi, dar ştiu că fiecare din ei este un om cu inima tare mare. Şi ştiu că m-aţi ajutat de foarte multe ori să ajut pe alţii.

Vă rog să mă contactaţi pentru a colecta măcar banii să acoperim datoriile lui Serghei. Dacă reuşim mai mult, cumpărăm produse alimentare şi ce mai au nevoie Serghei cu mama să treacă de iarna asta a naibii de rece şi grea. Mă puteţi găsi pe Facebook (http://www.facebook.com/Ghiocica). Asta în caz dacă nu aveţi numărul meu de mobil.Sau lăsaţi comentarii aici, pe blog.

E ultima lui iarnă. Cea mai rece. Cea mai flămîndă. Cea mai dureroasă.

Vorbe şi ani în vînt...

2012-01-04T00:29:00.000+02:00

Trec anii iştea, ca apa de pe Nistru mai la vale de Dubăsari... Trec anii, trec oameni prin viaţa noastră. Clipe. Zile. Gînduri. Frumoase şi urîte. Nu am idee cum e la voi, dar eu mai uit... Ca să-mi fie viaţa mai uşoară, eu prefer să uit ce-i urît şi negru. Oamenii care m-au făcut rea. Zilele cînd am fost rea şi scuipam venin.

Dar... tot ce am mai scump păstrez în inima mea. Unele chestii, urîte... tot acolo le păstrez, fără să-mi dau seama de asta. Nu ştiu cum se combină ele toate acolo, cum şi-au divizat ventriculii şi atriile, dar stau bine puse la păstrare.

Am un bileţel de trecere pe turnul Eifel de la Paris. Şi două bilete de la Zimbru. Am biletul de la concertul Scorpions şi un bilet de troleibus, de la o călătorie care nu m-a dus nicăieri dar m-a adus acasă.

Acum m-am gîndit, că adînc de tot, am o dimineaţă de iarnă, în care sînt îmbrăcată într-o blană tare grea, neagră, "de urs" cum îmi spunea tăticu. Eu am vreo 3 ani, afară e întuneric, şi noi cu tăticu mergem repejor către gara de trenuri. E jumătate la 6, şi la 7 trebuie să reuşim la tren. Obrajii mă frig de la ger, dar eu simt prin mănuşi căldura mîinii de la tăticu. Nu ştiu de ce mi-am amintit asta. Ştiu doar că eram tare fericită - m-a luat cu el la lucru!

Acolo stau ascunse cîntecele cu care asociez eu oamenii şi clipele. Şi mirosurile de cafea şi gutuie. Am o floare de tei care primăvara începe a mirosi mai mult. Şi am mirosul de praf ud după ploile de vară. Mai ţin minte paşii de la salsa, tot acolo, undeva în inimă. Am acolo o pereche de cercei galben verzi şi un fular primit cadou în miez de vară.

Pe undeva s-a ascuns un trandafir de culoare albastră şi un email naiv de pe la început de mileniu. Şi analizele emise de un medic optimist.

Periodic arunc de-acolo regrete, ca să fac loc pentru alte sentimente. Dar dau busna nişte emoţii negative; tristeţe şi jale. Am acolo pozele unor copii. Şi poza unei mame care şi-a lăsat doi copii orfani. Şi poza unui băiat de 23 ani care deja nu va merge niciodată cu bicicletă...

Am păstrate acolo gustul de îngheţată interzisă şi cel de căpşunelele-surpriză. Şi prăsadele din toamna trecută! Şi un ceai din flori de tei, trecut de miezul nopţii. Îmi place să revăd acolo o băutură cu "bucăţele de suflet" de la Kira's. Şi seara care mi se asociază cu aceasta, inclusiv lacrimile celea măşcate de pe obrajii unei fete... Tare o mai invidiam că plînge!

Mai am şi cîteva ştampile „Votat” din buletin şi un flyer care mă învaţă cum să trăiesc. Şi o scrisoare scrisă de mînă (chiar e pe numele meu!) de la o Martoră a Iehovei.

Am gustul ierbii pe limbă şi norii ce fug pe cer. Şi luna gotică printre nişte nori negri care nu mai cern zăpadă.

Eu în inimă mai am şi oameni. Şi cuvinte. Şi priviri. Atingeri. Sunete. Mesaje. Gesturi. Mirosuri.

- Eu mai sper

- Dap şi normal, Vicuşoara! Tu şi speranţa sînteţi două lucruri care se ţin de mînă!

- cît costă mandarinele?

- da de care vreţi?

- dulci să fie

- aestea dulci îs 25!

- da precis îs dulci?

- bag mîna-n foc!

- şi o să-mi fie viaţa dulce dacă le mănînc?

- ca nerea!

- daţi-mi vă rog, un kil de fericire de asta, şi un kil de poamă...

- eu tot îs dulce tare.

- eu zic să ne limităm la fructe.

- Cînd ai fost ultima oară cu adevărat fericită?

- Pot să nu răspund?

- Da.

- Eu nu răspund. Tu?

- Eu pot să nu răspund?

- Nu.

- Te rog să nu plîngi. Tu nu poţi schmba nimic.

- Ştiu. De asta plîng. Aş vrea să pot.

- Tu urăşti vreo categorie de oameni?

- Nu cred... nu ştiu... Tu?

- Da. Eu detest oamenii care nu-şi valorifică potenţialul. Oamenii leneşi. Care văd eu că pot face mult mai mult decît fac în realitate.

- La Mulţi Ani! Cum se descurcă Moşul? :)

- Mersi! La mulţi ani! Îi mai dau şanse şi timp ;)

- Bună seara! La mulţi ani! Cît costă Red Bull?

- Sînteţi prima persoană în ziua de azi...

- Poftim? O_O

- Sînteţi prima persoană de azi, care a spus "bună seara", şi care a zîmbit la mine... 25 lei costă Red Bull. La mulţi ani! Vă rog să mai intraţi! :)

De dragoste. Oleacă altfel.

2011-12-20T15:06:00.000+02:00

În fiecare zi ne asumăm nişte responsabilităţi, pe care nu ştim dacă le putem respecta sau nu. Eu ieri mă gîndeam, cît de mare este responsabilitatea de a iubi oamenii. Şi cît este de greu să faci asta. Prea des în ultimul timp a fost abordată tema asta în anturajul meu. Oamenii nu vor să iubească toţi oamenii. Pentru unii este mai uşor să identifice 2-3 persoane preferate şi să se aşeze pe umerii acestora ca să-i iubească. Pentru alţii dragostea de oameni le-a adus doar dezamăgiri, lacrimi, înjosiri şi umilinţe. Şi foarte puţini iubesc oamenii indiferent de circumstanţe.

E greu să iubeşti oamenii aşa cum sunt ei. Cu neajunsuri, cu deficienţe, cu dizabilităţi, cu alte înclinaţii sexuale, cu alte viziuni religioase, cu alte preferinţe de culori politice. Cu alte studii sau fără studii, statut social diferit, cu sau fără vicii.

Este uşor să ocupi poziţia de „bitch”, şi să accepţi dragostea celor din jur, atenţia, prietenia. Şi e greu să iubeşti indiferent de atitudinea omului faţă de tine. Să iubeşti omul pentru că este. Pur şi simplu. Cu zîmbet sau cu lacrimi. Că te ţine de mînă cînd ţi-e greu. Că îţi dă tichetul dimineaţa în troleibus şi îţi zîmbeşte. Că îţi ajută să alegi soiul de caşcaval cu cele mai puţine calorii şi cu cel mai mic termen expirat. Că te sună odată în 2-3 luni şi îţi spune „Mi-e dor. Hai la o bere?” şi mergeţi să vorbiţi despre cîte-n lună şi stele, de parcă nu v-aţi văzut doar 2 ore. Că ştiind că nu mergi la masă,că ai mult de lucru, îţi aduce un pachet de chefir, să nu mori de foame. Că fiind în Portugalia îţi scrie odată la 2 săptămîni cu regularitate de invidiat „mi-e dor. eu am să vin.” Că îţi scrie uneori pe Skype „Ciuviha, tu ruleşti!” Că stă alături de masa ta în birou, îţi vede lacrimile, şi are tactul necesar să nu vezi că a văzut. Că te sună doar cînd are nevoie. Că îţi zîmbeşte doar cînd vrea ceva de la tine. Că e beat şi face urît prin baruri şi se leagă de tine şi tu n-ai idee cine-i omul! Da tu-l iubeşti. Şi încerci să găseşti ceva pozitiv în el. Şi brusc, omul îşi cere scuze că e beat, dar ar vrea să comunice cu tine şi prietenii tăi. Şi tu înţelegi că ai avut dreptate. Omul e bun! Doar că acum este condiţionat de ceva să posede un comportament neadecvat!

Greu/uşor, nu-i asta cel mai complicat. E urît şi neplăcut cînd dragostea ta e luată drept…. Naivitate. Cînd eşti văzută pur şi simplu ca lahuşkă. Din cauza că eşti bună. Din cauza că iubeşti. Oamenii încep să primească totul fără a se mai complica de ce dai dragostea, atenţia, prietenia ta. Ei deja o primesc „per se”. În ce moment te transformi din persoana bună în lahuşkă? În ce moment lumea încetează să mai vadă că totuşi ai creieri, că totuşi ai o raţiune, că vezi comportamentul lor, şi faptul că le permiţi să abuzeze, e din simplul motiv că îi iubeşti. Sau ţi-e milă. Sau le înţelegi situaţia.

Ce se întîmplă în noaptea cînd se nasc lahuştele?

Probabil, mi-e... un cuvînt din trei litere cu "d"

2011-12-07T16:40:00.002+02:00

Peste drum de casa mea este un centru comercial, în faţa căruia în fiecare zi stă o băbuţă. Cerşeşte. De obicei eu nu dau bani cerşetorilor, dar pentru ea am mereu vreo 2-3 lei în buzunar. La fel ca şi voi, majoritatea, eu evit să privesc lucrurile neplăcute în faţă. Mie mi-e greu să recunosc existenţa lor. Mi-e greu să accept adevărul. De asta eu dau cei 2-3 lei fără să o privesc în ochi pe bătrînică. Într-un fel, parcă nu vreau să-i văd ochii, nu vreau să mă simt vinovată că ea are nevoie de aceşti bani pentru pîine, lapte şi pur şi simplu pentru existenţă.

Într-o seară eu am ridicat ochii şi i-am văzut zîmbetul. Era recunoscător (ce m-a făcut să mă simt şi mai vinovată). Am bolmojit ceva de genul „bună seara” şi am fugit. Dar mi-au rămas în minte ridurile ei. Adînci. Şi pe obraji şanţurile săpate de lacrimi. Asta-s aşa, nişte dungi mai întunecate, care merg de la ochi în jos, pe obraji… La colţurile gurii avea dovezile că a fost o femeie fericită cîndva. Riduri lăsate de zîmbete multe. Probabil, a iubit-o cineva, şi ea a iubit un om care o făcea să rîdă mult. Probabil, rîdea cînd vedea ştrengăriile copiilor. Poate că avea 3 copii: 2 băieţi şi o fată roşcată cu ochi verzi. Poate că rîdea cînd o trăgeau nepoţii de urechi sau îi stricau setul de ceai din servant, rămas moştenire de la soacră. Posibil să fi avut şi o pisică care să-i încălzească nopţile lungi de iarnă, după ce a rămas singură.

Probabil, copiii au plecat în lumea mare şi trăiesc la alt capăt de pămînt. Probabil, bărbatul care o făcea să rîdă nu mai este alături. Probabil, are muşcate pe geamul de la bucătărie. Muşcate roşii.

Probabil, băiatul acela care are nevoie de două transplante vroia să mai trăiască neţintuit la pat. Probabil că vroia să facă o familie, şi trei feciori, sau să plece în lumea mare să facă bani, să cucerească continente şi să urce pe Himalaya.

Probabil, o femeie însărcinată îşi netezeşte burtica acum şi se gîndeşte că peste o lună-două va alăpta un omulean.

Probabil, o femeie frumoasă stă la o terasă încălzită cu un capucino şi citeşte postarea aceasta de pe iPad, fumînd elegant şi periodic sorbind capuccino fiebrinte dintr-o cană mare.

Probabil, un băiat a împrumutat bani de la prieteni să cumpere un buchet de flori, care să-l lase în uşa fetei care-i place şi de care se teme să se apropie.

Probabil, o prietenă s-a supărat pe mine pentru că nu pot să fiu azi seara alături de ea.

Probabil, sora mea şi-a încălzit o cană cu ceai, cu infuzie slabă, şi puţin zahăr, priveşte peste geam şi îşi aşteaptă feciorul de la liceu. Probabil, e îmbrăcată în ciorapi de lînă şi în vreo pijama cu motănaşi sau ursuleţi.

Probabil, fiecare om procedează într-un fel anumit la un moment anumit, şi poate explica acţiunile sale în alt moment anumit.

Probabil, un băiat îşi sărută prietena cu care şi-a serbat revelionul anul trecut şi cu care s-a împăcat după o perioadă de ceartă. Şi probabil e fericit alături de ea.

De cîteva zile nu am mai văzut bătrînica din faţa centrului comercial. Prefer un alt probabil… probabil, au luat-o copiii la ei să trăiască…

Post care nu-i obligatoriu de citit.

2011-12-05T11:04:00.000+02:00

O femeie este o actriţă înnăscută. Ea poate arunca cu privirea nişte săgeţi letale în pieptul unui bărbat, chiar dacă nu o interesează. Ea poate să fie atît de sensibilă încît pierde cunoştinţa la vederea unui hamster, şi peste jumătate de oră gîtuie cu mîinile goale o viperă sau îneacă peştele ca Chuck Norris. O femeie dacă vrea să fie indiferentă nu-i urneşti din loc emoţiile nici cu buldozerul.

Trebuie să recunoaştem, şi bărbaţii pot juca teatru la fel de bine. Mai ales cînd au nevoie. Mai ales cînd le trebuie LA GÎT! Iaka _amuiana_ le trebuie să fie crezuţi! Şi noi, femeile, le dansăm pe motivul melodiei sufleteşti şi al orgoliului masculin, şi jucăm teatru să arătăm că credem.

Cînd scriam despre hăinuţele comode, despre măşti, mă refeream şi la acest aspect. Eu îmbrac hăinuţe în culori feministe, cu stil de independență asortate cu accesorii de indiferenţă şi bijuci de satisfacţie totală. Dar e suficientă o îmbrăţişare sau o piesă care mi se asociază cu tine, şi mă simt goală în faţa mulţimii…

Deja decembrie.

2011-12-05T00:15:00.000+02:00

Vroiam să povestesc cum am fost vara asta în vacanţă la părinţi. Mă tot porneam să povestesc, dar.... se încîlcea limba nu ştiu cum, şi doar zîmbeam idioţeşte. Tot vroiam să povestesc cum am fost la meci pe Parc des Princes, şi aproape 50 000 de spectatori scandau şi susţineau echipele lor preferate... vroiam să zic cum ameţeam de la priveliştea de pe turnul Eifel, şi cît de frumos se vedea Montparnasul de pe el. Îmi plăcuse Monmartre şi tot mă rupea să povestesc ce-am văzut pe acolo – începînd de la trecători, şi terminînd cu cafenelele micuţe, unde poţi sta să serveşti o cafea în stilul tipic parizian. De fiecare dată cînd ajungeam undeva acolo, şi îmi notam în memorie „să povestesc şi despre asta!” eu îmi adăugam o bifă „şi aici mi-ar fi plăcut să fie cu mine...”.

/din gînduri turbate citate/

Am avut cîteva zile la dispoziţie, să uit de tot ce ţine de personal. O săptămînă încărcată cu lucru, în care nu a existat viaţă personală. După un restart, mă gîndeam ce vreau. În sens, de viaţă personală. Că eu le iau una cîte una, prioritizez domeniile, şi încerc să le planific, sau cel puţin să pun nişte obiective în fiecare domeniu.

Ap... eu nu ştiu ce vreau acum. :( Dar cu siguranţă, eu vreau ca atunci cînd am să îmbătrînesc, să fiu alături de cineva care să-mi fie vesel. La bătrîneţe e trist de obicei... tîrîi caloşii şi te gîndeşti că mîine-poimîne mori... asta dacă n-ai pe cineva alături care să fie cu aceiaşi taracani în cap şi jernişori în fund. Eu vreau să ştiu că atunci cînd am să mă tîrîi cu cîrja după mine, va fi cineva alături care să facă pozne cu mine, să desenăm graffitti pe pereţi (pentru că eu niciodată nu am desenat graffitti!!!), să sărim în băltoace, să sunăm la uşile vecinilor şi să fugim cu ascensorul că pe scări murim precis... şi să fie cineva care să mă facă să rîd. Pentru că eu vreau să mor rîzînd.

Şi dacă există diferite criterii de selectare a partenerului pentru o viaţă înainte, cum ar fi educaţie, statut social, statut financiar, numărul de cai putere în garaj, centimetrii portofelului, etc... ap eu tot am criterii, desigur. Dar le prioritizez şi pe ele. Şi în capul listei sînt capacităţile intelectuale de a mă face să rîd. Nu să mă veselească, nu să mă facă să zîmbesc. Dar să rîd pînă la lacrimi.

Să mă cuprindă şi să simt că mă cuprinde cu adevărat, nu pentru a mă îmbuna. Că vrea să fie alături de mine, nu că simte că ar trebui sau ar fi utilă treaba asta. Să vrea să doarmă pe umărul meu nu ca să cred eu că îi era dor, dar pentru că vrea să îşi amintească mirosul pielii mele.Să simt că e adevărat omul...

Am scris, am tot scris, degetele au obosit... şi înţeleg că nu e ceea ce vroiam să zic. Nu vreau doar să mă facă să rîd. Vreau să mă facă să trăiesc. Sentimentele la maxim: ură, dragoste, adrenalină, în fiecare zi, pînă mor, şi să mor rîzînd. Iaka. Cred că aşa vroiam să zic.

Parcă e mai limpede în cap dacă am scris aici :)

Sfîrşit de noiembrie. Sfîrşit de toamnă.

2011-11-27T01:58:00.000+02:00

Eu cînd eram mititică tare mai iubeam să citesc. Am învăţat a citi de pe la vreo 4 ani, şi de-atunci toţi vecinii mă vedeau cu cartea-n mînă. Păşteam vaca ori bobocii, stam pe pragul casei, făceam focul la cupteoraş – permanent citind. Citeam de dragul buchiilor, indiferent ce citesc.

Mai tîrziu ascultam muzică şi descopeream lumi noi. Ascultam orice, de dragul sunetelor. Vecinii nu erau chiar bucuroşi să asculte Sepultura, în rest... înghiţeau sărmanii cam tot.

Pe urmă am trecut la vizionarea filmelor. De dragul celui care era alături. Cred că cel mai bine s-a memorizat la mine de pe atunci „Requiem for a dream”. În rest, ţin minte doar serile lungi de iarnă, şi frumoase, cu pop-corn, muuuuulte M&Ms şi îmbrăţişări.

M-am apucat de împletit fular de dragul împletitului. De gătit de dragul omului. De mers la fotbal de dragul galeriei. De lucrat de dragul oamenilor. De iubit de dragul dragostei.

Neinspirată-i ziua de azi de felul ei, cu toate că am avut multe impresii. V-aş povesti despre un băieţel de vreo 5 ani care alerga în faţa mea şi ne povestea istoria Mănăstirii de la Orheiul Vechi. Sau despre beciurile de la Buşteni. Sau despre vinul care am înţeles eu că-mi place. Şi despre ghidul care povestea cu atîta pasiune despre cum se face şampania. Şi despre cineva care m-a îmbrăţişat azi şi mi-a zis că i-a fost dor. Cel mai mult aş scrie despre ochii unei fete care mă urmăresc de fiecare dată cînd îi pare că eu nu-s ok. Dar n-am inspiraţie. Poate că e bine de dormit uneori? :)

dragoste violată şi abuzată.

2011-11-06T12:29:00.001+02:00

Vica, voi [fanii Zimbru] parcă sînteţi o soţie din aia, care primeşte bătaie permanent de la soţ. Care-i bătută cu picioarele, regulat, de faţă cu copiii, dar care tot nu pleacă de la soţ. Că îl iubeşte, că „poate s-a îndrepta”, că poate n-a mai bate-o...

Eu sînt exact la fel. Eu sînt femeia care dă şanse. Partenerului, prietenilor, colegilor – la toată lumea. Pentru că eu cred „că se mai poate schimba ceva”, că oamenii fac unele lucruri condiţionaţi de evenimente şi anturaj, etc. Eu cred că e posibil să fie ceva corectat şi eu cred în oameni. Exact la fel eu cred în Zimbru. Am un an şi jumătate de cînd tot cred.

Oamenii care află pentru prima oară că eu sînt fană Zimbru, rămîn nedumeriţi – dap ei pierd peranent! De ce eşti fana lor?! Şi eu am o replică genială, în opinia mea – pentru că e uşor să iubeşti cîştigătorii. Şi dragostea adevărată nu este pentru victorii doar. Iubeşti indiferent de succese şi pierderi.

Genial. Pur şi simplu genial. Exact la fel iubim bărbaţii. Te schimbă? Dă în tine? Te înjoseşte? Te foloseşte? Noi toate tacem şi răbdăm. Pentru că sperăm că se va schimba. Pentru că sperăm că totuşi ne iubeşte, şi face ce face din dragoste. Pentru că mai credem în frumos, dreptate, dragoste.

Am şi eu o relaţie cu Zimbru. În care mă simt schimbată, înjosită, trădată. În care iubita mea echipă şi-a băgat toate perechile de picioare în suporterii săi. În care echipa „se culcă” cu oricine de dragul blaturilor.

Port vînătăi pe onoarea mea. Port boli venerice pe încrederea mea. Port cicatrice pe speranţele mele.

de pe la minutul 3.50 tare mă mai rupe cîntecelul ăsta...

Insuficienţă cardiacă

2011-11-04T02:00:00.000+02:00

Живой женщине не угодишь.

/adevăr din folclorul uman/

Draga mea fetiţă. Nu fi tristă astăzi. Azi luna ai văzut ce frumos stă printre nori? Ai auzit cum foşnesc frunzele în noapte cînd le dai cu piciorul? Ai simţit mirosul toamnei? Nu e bine să fii tristă. Ştiu că ţi-e greu. Greu să înţelegi, greu să accepţi. Dar ei nu sînt ca noi. Adică, sînt, dar gîndesc puţin diferit. Sînt şi ei dirijaţi de clişee şi norme sociale. Trebuie să se dea în figuri, să arate că sînt „macho”.

Nu fi tristă că nu ţi-a scris azi nimic. Că nu te-a pus în lista de preteni favoriţi pe facebook. Că nu te sună de 17 ori pînă la prînz şi încă de un milion de ori după. Savurează timpul petrecut în doi atunci cînd este el. Nu-ţi face aşteptări, ci primeşte fiecare gest ca o surpriză. Închide ochii cînd îţi netezeşte degetele pe asuns şi savurează.

Şi atunci cînd îţi împărtăşeşte ceea ce îi place – savurează. Te lasă în lumea sa prin crăpătura de la uşă şi tu vrei uşile vraişte deschise? Da pe urmă nu te plictiseti în două zile? Aşa e mai interesant. Savurează suspansul. Şi nu mai da cu telefonul de masă că nu sună.

Şi ei se tem. De azi, de mîine, de tine, de sine. La fel ca tine se tem de responsabilitate, de ce va urma, de propriile dorinţe.

Nu te mai complica. Şi nu analiza. Ştiai că dacă „sapi adînc, tot dai de-un cadavru”? :) Ap iaka. Nu mai săpa că nu eşti gropar. Nu analiza. Nu asculta opinii. Nu-i asculta pe cei care cred că nu vă potriviţi. Că nu e bun el, că nu eşti bună tu. Pur şi simplu trăieşte-ţi viaţa, fată. Aşa cum simţi tu că vrei s-o trăieşti. Aşa cum simţi că se scurge prin vinele tale....

Ţi se pare că nu corespunde textul cu denumirea? Sau nu e la locul său citatul? Pentru că nu este posibil să înţelegi o femeie :) Nici măcar tu singură nu te poţi înţelege.

N.B. Insuficienţă cardiacă = ceva nu-i ajunge la inimă

text îndrăgostit

2011-11-04T00:45:00.000+02:00

În una din serile trecute eram la un local, unde deja e timpul să-mi fac viză de reşedinţă. Nu că n-aş avea unde trăi, dar viitorul e foarte instabil. Aşteptam o prietenă la bar, şi priveam plictisită la apa ce se scurgea pe pahar. Mă gîndeam la lucruri esenţiale şi extrem de importante – că aş vrea nişte atenţie în plus, că aştept un sms, că aştept două cuvinte, că ziua de lucru a fost lungă şi istovitoare, că e frig afară şi eu tot în pantofi, că blugii cumpăraţi cîteva zile în urmă s-au lărgit deja şi ar fi fost bine să iau o pereche cu o măsură mai mică...

Alături mînca cumincior un străin. Străin ca străinii. Ca toţi cei care vin pe meleagurile mioritice într-o misiune. Printre plictiseala mea şi cina domnului, s-au strecurat nu ştiu cum, nişte cuvinte de politeţe, s-a înfiripat o discuţie şi peste un sfert de oră ne cunoşteam deja ca doi prieteni buni. E de vreo jumătate de an în Moldova şi vine dintr-o ţară europeană. Una pedantă şi organizată (ţara, în sens că).

Normal că nu se putea trece în această discuţie fără banalităţi şi clişeuri. Aşa că l-am întrebat ce crede despre Moldova, Chişinău, oameni... Mi-a zis că-i place la nebunie. Că e frumoasă ţara, că-s buni oamenii, că e frumos oraşul. Ne-ne-ne-neeeee! Stai, frăţică! Aici eu am o temă de discuţie. Asta EU iubesc ţara asta. Asta EU iubesc oraşul în care stai şi cinezi acum. Nu-mi spune braşoave politicoase – eu le apreciez desigur, dar CHIAR vreau să ştiu opinia ta. Îmi place să provoc discuţiile, chiar dacă uneori par needucată.

Vorbă după vorbă, replică după întrebare, şi am rămas surprinsă. Să aflu că omului îi place Chişinăul pentru că e CURAT. „Ştii, dimineaţa eu merg la servici cu troleibusul. E una din cele mai interesante aventuri pentru mine! Majoritatea concetăţenilor mei nici măcar nu ştiu ce este un troleibus! Şi dimineaţa, pe răcoare, eu admir oraşul ăsta curat. Nu ştiu, poate peste zi el arată altfel, dar dimineaţa e mai curat şi mai frumos ca unele oraşe germane! Şi... nu-nu! Stai să-ţi zic! Într-o noapte mergeam pe Ştefan cel Mare, pe lîngă magazinul Nr. 1. Îl cunoşti, nu? Din magazin a ieşit o gloată de tineri. Probabil erau după vreo discotecă, sau mergeau la vreun chef – erau veseli, şi vizibil ameţiţi. Şi-au cumpărat bere de la magazin, şi cînd au ieşit, a căzut o sticlă. S-a spart. În Germania, aveau să meargă mai departe fără să se uite în urmă! Dar pe mine m-a şocat să văd cum s-au oprit toţi, unul din ei a strîs toate cioburile de pe jos şi le-a aruncat la urnă. Şi-au continuat cheful vesel, glumind şi rîzînd pe stradă. Iar eu admiram tinerii ăştia veseli, care au bunul simţ chiar şi cînd sînt beţi. Vrei să-ţi povestesc despre ospitalitatea celor de la nord? Cînd merg în vizite de lucru, eu...”

Îl ascultam fascinată. Hipnotizată de sinceritatea din voce. De admiraţia omului faţă de ţara şi oraşul pe care îl iubesc. Vroiam să-l strîng în braţe şi să-i mulţumesc pentru că iubeşte ce iubesc şi eu. M-am limitat doar la mulţumiri politicoase. Şi în gînd, pînă a venit prietena care o aşteptam, mă gîndeam la un sunet preferat de recent. Noaptea, cînd e trecut de miezul nopţii, stînd la balcon, dîrdîind de frig în braţele cuiva, eu ascult un sunet. Nu mai merg maşini la ora asta. Doar una. Cea care mătură drumurile. Sunetul ei nu-l mai confund cu nimic.

Nu ştiu cine sînt tinerii care au chefuit în una din seri pe străzile Chişinăului. Poate erau prieteni de-ai mei. Poate erau oaspeţi ai capitalei. Poate erau nişte studenţi chiulangii. Dar dacă i-aş cunoaşte într-o zi, le-aş face adînci plecăciuni şi le-aş spune mulţumesc din suflet. Iaka aşa, pur şi simplu.

Imperfectă. Da' tare bună! :)

2011-10-03T21:17:00.001+03:00

Ca firi rebele ce sîntem, fiecare din noi la un anumit moment din viaţă ne revoltăm de condiţiile impuse de societate. De părinţi, vecini, şcoală, prieteni, rude. Ne revoltăm şi repejor uităm, ca nu cumva să o luăm razna şi să ieşim din ţarcul impus în care trebuie să ne trăim viaţa.

Ni se implantează în subconştient cum trebuie să trăim, aşa ca să fie "corect". Ce rochie este "bine" de purtat ca să corespundem standardelor. Ni se bagă în cap care este corpul ideal pe care trebuie să-l avem. Nu este bine să dansezi în stradă, trebuie să mergi "corect". Trebuie să ai casa aşa ca la toţi, în "raionul" cel bun. Băieţii nu poartă părul lung şi cercei, pentru că "nu e corect". E "corect" să ai BMW şi HTC şi dacă eşti cu o maşină "econom" tu "oleacă nu corespunzi". Trebuie să fii căsătorit la o anumită vîrstă, că dacă ai "scăpat trenul" înseamnă că "ceva nu-i în regulă" cu tine. La discotecă nu te poţi "zghihui" cum vrei, pentru că "fetele de treabă nu se mişcă aşa urît". Prietenii trebuie să-i alegi cu grijă, "corecţi". E musai să mergi la facultatea "corectă". Trebuie să lucrezi la un "loc bun". Trebuie să ai partenerul "potrivit".

Trebuie să fii "la locul tău".

Şi care e locul meu?! Există un tron, ceva? Sau e chiuveta de pe marginea drumului? Eu nu ştiu, spuneţi-mi!

Dar eu nu vreau să corespund standardelor impuse. Eu nu vreau să fiu corectă. Eu nu vreau să am prieteni corecţi şi să am comportament corect.

Eu vreau să dansez în ploaie în stradă. Să mă tăvălesc în frunze toamna. Să cînd dimineaţa. Să gătesc cînd mă trage inima. Să citesc ce vreau eu nu ce mi se impune că e "la modă şi bine de citit". Să privesc filmele care vreau eu. Să-mi iubesc prietenii mei, aşa cum sînt, care nu i-am ales, dar au apărut în viaţa mea.

Noi sîntem obsedaţi şi dependenţi. De perfecţiune. O perfecţiune impusă de cineva.

Eu consider perfecţiunea altfel. Eu am cea ce consider eu perfect, şi chiar nu mă poate nimeni judecat că nu urmez "calea cea dreaptă".

Cîţi din voi se cred perfecţi?

Youtube îmi zice că browserul meu e outdated şi nu pot incorpora video în text, iar eu din păcate nu pot face upgrade de la notebook-ul la care stau. Încerc să trişez prin editarea html, şi dacă iese vreo fignea, redactez postul mai tîrziu. :P
Şi piesa asta nu e perfectă, dar... e tare bunicică! :)

Update: poftim si video! :P

citesc eu, citesc...

2011-09-19T19:27:00.000+03:00

Tu citeşti fantasy, Lenei îi plac romanele lui Coelho, Liuda îi adoră pe Strugaţkie, eu citesc ce găsesc. Eu iubesc cafeaua proaspăt măcinată, cuiva îi place ness, Danei îi place capucino, şi toţi bem Karkade. Mie îmi plac filmele strashnik şi ujasnik de serioase dar mă tem să le privesc singură, aşa că mă limitez la cinematografia Paris Hillton, dar ştiu pe cineva care se omoară după filmele action şi cele despre război. Mai am şi un prieten care adoră western-urile.

Noi toţi avem unele preferinţe în viaţă. Pe mine toţi mă cred stranie că îmi place toamna şi ploaia. „Weird”. Da, eu ştiu, şi ce dacă? Eu multe lucruri le fac weird, mai ales în ultimul timp. Îmi place pizza rece. Şi îngheţata cu dulceaţă de nuci. Şi filmele după care poţi trage un bocet de cel sănătos, ca la înmormîntare. Kstati, eu pot plînge şi la comediile romantice – ele-s aşaaaa de sweeeeeeeet! :P

În dependenţă de preferinţe, noi facem alegeri în viaţă. Alegem cafea în loc de ceai, carte în loc de film, autobuz în loc de rutieră, ciocolată neagră în loc de îngheţată, prezervative cu gust de căpşunică în loc de banană, AIE în loc de PCRM, Galaxy în loc de Eli Pili. Deciziile noastre chiar şi cele mai mici, au un impact asupra activităţilor şi a cum vor evolua lucrurile ulterior.

Într-o zi am ales intenţionat o carte necaracteristică pentru mine. Care n-are treabă cu interesele mele absolut deloc. Tare nu la timp am început eu a citi!... După prima pagină am vrut s-o arunc. După a doua pagină vroiam să-i dau foc. Vreo cîteva capitole m-au scos din sărite. Am încercat să o citesc de la coadă să văd finalul cît mai repede, dar nu am putut. A naibii de încurcată carte. Se lipeşte de creierul meu ca nuca de perete. E cartea imprevizibilă care pur şi simplu mă bulversează. Mă face să-mi pierd răbdarea, să ţip la ea, s-o arunc de perete, ca mai apoi s-o ridic de jos, s-o scutur şi să deschid altă pagină…

Nu că m-aş lăuda că citesc. Eu pur şi simplu descopăr. Cărţi. Pagini. Cuvinte. Frumoase şi urîte. Uneori prea urîte. Alteori prea frumoase ca să fie adevărate. Dar contează tot conţinutul, pînă la urmă, nu? Contează percepţia pe care o ai, nu? Şi atîta timp cît primeşti plăcere de la carte, o mai citeşti. O citeşti să vezi cu ce se va termina. Doar totul are un final, nu?... Chiar şi cartea asta....

Greieri în creieri

2011-09-16T01:17:00.000+03:00

În toamna asta iar au să cadă frunzele. Au început deja să cadă. La fel ca şi în toamna trecută, şi cea mai trecută... focul va arde la fel cum ardea, vîntul va bate şi la iarnă va ninge. Ploile vor fi la fel cum erau acelea pe care le iubeam cîndva demult.

Nimic nu se schimbă în lumea asta, şi cu atît mai puţin oamenii. Ei continuă să spere şi să viseze. Visez eu, visează vecinul meu, şi mai sînt vreo 4 de-alde noi. Visăm la cer senin, pace în lume, preşedinte ales şi mai apoi ne gîndim că vrem caviar şi baie de şampanie.

Am servit azi o cafea pe malul unui lac. Şi mi-am amintit cum e să stai întinsă la marginea pădurii, să simţi mirosul ierbii, urmărind norii cum dansează pe cer şi să simţi răsuflarea fierbinte a persoanei de alături pe gîtul tău. Cum e să simţi nişte degete cum se strecoară prin părul tău şi cum tresare fiecare firişor de nerv. Şi simţi mirosul atît de drag şi să te ameţeşte o privire de sub sprîncene.

În amintirile mele sînt chipuri, ochi, buze, gene, degete şi multă viaţă. Am uitat că mai şi lucrez la un moment dat şi mi-am dat seama că trebuie să-mi revin în momentul cînd interlocutorii mei aşteptau o replică de la mine. Şi inima a început să bată în alt ritm... într-un ritm străin, care mi-am dat seama că-l cunosc şi nu e bine să bată aşa inima mea.

Dar pînă la urmă, cui îi pasă cum bate inima mea? Atîta timp cît bate, ea va admira dansul norilor pe cer, va simţi mirosul ierbii şi va savura răsuflarea fierbinte a persoanei de alături. Va mirosi aroma cafelei de dimineaţă şi va asculta păsările de sub geam. Pentru că mai bate.

Nu contează mîine şi luna viitoare. Pentru unii viitorul sună în cinci ani. Pentru alţii viitorul este atunci cînd vor muri în aceeaşi zi şi vor fi îngropaţi în sicrii alăturate. Pentru mine iarba miroase azi mai tare decît oricînd şi greierii de la balcon cîntă de-mi răsună creierii. Azi am fost la Institutul Oncologic. Şi la Hospice Zubreşti. Cei doi copii de săptămîna trecută nu mai sînt la hospice. Ei pur şi simplu nu mai sînt.

Vis matinal microbist

2011-09-06T13:05:00.000+03:00

Gîndurile matinale de obicei sunt diferite, dar cam în aceeaşi direcţie. „De ce iaca timp de-o seară aşa lungă nu m-a sunat?!” „Oare azi îmi scrie un sms?!” „Ieri avea un zîmbet aşa de drăgălaaaaaş…. <3” şi cam tot aşa. Asta pentru că eu-s permanent cu capul în nori şi mereu îndrăgostită de cineva/ceva (după cum era uşor de înţeles, dacă tot citiţi blogul meu).

Azi ceva s-a întîmplat. Eu cum m-am trezit, mi-am dat seama că gîndurile mele nu-s normale pentru o fată, că nu-s normale pentru mine, că nu-s normale pur şi simplu, şi în general, ireale. Deci. (!) Nu m-am gîndit „Hă, tu-va-n mama voastră de vecini sfadalagii!”, nu „Sss**a! Aiştea de la etaju 5 iar fac reparaţie!”, nu „Ce soare frumos bate în geam!”, nu „Cafea… cafea… urgent cafea că mor…”

Eu m-am trezit cu gîndul şi speranţa că Gabi Balint va face rost de o baghetă magică pînă seara şi va face o minune, ca Zîna cea Bună. Că Nicuşor Calancea va avea 8 mîini şi 8 picioare şi nici o minge nu va putea intra în poarta moldovenilor. Că atacanţii noştri vor bea licoarea magică pe care o prepară druidul prieten cu Asterisc şi Obelix şi diseară vor rupe stadionul. Că apărătorii noştri vor fi ca Marele Zid Chinezesc în faţa ungurilor. Aşa, fără să-mi dau seama că nu-i real, m-am gîndit chiar că toţi spectatorii microbişti care vor fi diseară la Zimbru vor scanda „MOL-DO-VA!” şi nu vor mînca nici răsărită, nici chipsuri, şi chiar vor încerca să susţină echipa noastră naţională!!! Nişte aberaţii absolut ireale…

Eu îmi închipui că în Rai sunt cele mai moderne tehnologii informaţionale, şi Dumnezeu oricum are un monitor enorm de la care ne urmăreşte. În timpul cînd nu-s trecători la poarta Raiului, Sfântul Petru priveşte fotbal la monitorul acesta. Şi iaka mi-am închipuit că diseară vor lua cîte o bere, cîte o găleată de raci, şi au să-l cheme şi pe Ştefan cel Mare să privească meciul (dacă tot îs pe-acolo toţi, şi dacă tot Ştefan îi ştie pe unguri de prin 1467, cînd au avut un meci „amical” la Baia…)

Parcă văd o galerie de suporteri cu nimburi, care scandează „Haaaaaai, MOLDOVA!” şi la fiecare gol bătut de moldoveni bat zgomotos din aripi…

Minte-mă frumos

2011-09-04T22:54:00.000+03:00

- Şi eu cum să mai iubesc?! Cum să am încredere?

- Vic... tu eşti prea deşteaptă ca să crezi. Va trebui să te minţi singură.

Mie îmi plac minciunile frumoase. Adică, cum să-mi placă? Îmi place să le „notez” undeva în cap. Să le observ, să le memorizez, şi să-mi fac concluzii. Da cu dragostea tot nu merge :( Totul văd. Totul ştiu. Şi mi-e greu să mă mint.

Pînă la urmă, contează mincuna? Sau contează motivul minciunii? Contează cuvintele? Sau privirea? Ne mint profesorii la şcoală, ne mint politicienii din televizor, ne mint vecinii cînd ne fură energia electrică şi prind internetul cu căldarea din WiFi, ne mint vînzătorii de la tarabele din Paţa Centrală, ne mint cei de la Franzeluţa care fac produse şi pun data producţiei cu cîteva zile mai înainte, ne mint bărbaţii cînd vor sex, ne mint femeile cînd vor bani, ne mint toţi în jur.

Şi dacă nu aş fi aflat adevărul despre Moş Crăciun, mie mi-ar fi plăcut să cred că el există. Şi dacă nu ştiam de WikiLeaks tot la fel de bine dormeam. Şi îmi place să cred că au existat Hercules, Odiseu şi Achiles. Şi fraza „Arăţi superb astăzi!” vreau s-o cred. Şi că „te iubesc pentru tot restul vieţii mele” poate fi adevărat.

Demult n-am mai auzit minciuni frumoase... aşa, unele ordinare... Dar, savurăm ce avem!

Pentru persoanele cu sindrom de "educator".

2011-07-31T02:16:00.000+03:00

Poţi să vopseşti un perete care nu-ţi place. De exemplu, din roz îl faci verde. Sau galben-verde.

Poţi să schimbi o rochie la magazin, pentru că nu ţi-a plăcut modelul.

Poţi schimba nuanţa de ruj pentru că e demodată.

Poţi schimba gentuţa în ultima secundă cînd ieşi din casă pentru că nu se asortează cu pantofii.

Poţi schimb canalul TV pentru că nu-ţi spun ştirile pe care vrei să le auzi sau nu-ţi arată porno care vrei s-o vezi.

Poţi schimba regimul tău alimentar pentru că vrei să scazi/pui cîteva kilograme.

Poţi schimba cutia cu prezervative la farmacie pentru că nu-ţi place aroma de căpşune şi tu vrei cu banane.

Poţi schimba roata la maşină pentru că nu vrei să stai în drum noaptea, singur, pe-un deal.

Dar nu poţi schimba mersul vremii, murmurul de izvor, căderea ploii, crescutul ierbii, sosirea toamnei, munţii din loc. Şi niciodată nu vei putea schimba o persoană. În deosebi, dacă ea nu vrea să fie schimbată. Şi mai ales, dacă nu are sens.

P.S. You'd better leave me. Now.

ce fignea.

2011-07-04T02:27:00.000+03:00

Mi-am pregătit o listă cu teme de discuţii. Am lustruit monitorul şi am găsit toate pozele tale ca să-ţi văd zîmbetul în diferite ipostaze, ca să înţeleg ce va însemna el cînd ai să-mi zîmbeşti mie. Am violat Google şi am găsit ce interese ai, după care m-am documentat ca pentru examen, ca să pot să-ţi fiu interesantă. Cred că dacă mă sunai, la „bună ziua” eu aveam să explodez cu un discurs, ca la examen, cînd spui profului tot ce ştii şi uiţi complet întrebarea din bilet. Probabil, e bine că nu m-ai sunat. Aveai să te sperii...

Am avut nişte aşteptări. Induse probabil de imaginaţia mea. Am avut nişte speranţe induse de aşteptări. Bdîsh! Deja nu am. Doar regrete. De ce nu am făcut. De ce nu am zis. De ce nu a fost şi putea fi.

Regrete de-o noapte. Vise de-o zi. Speranţe de-o viaţă.

Ştiţi la ce mă gîndesc?! La privire. Eu niciodată nu pot privi interlocutorul meu în ochi. Invidiez oamenii care pot face acest lucru. Probabil, dacă aş privi în ochi, aş putea citi mesajul real al cuvintelor, nu cel pe care vreau eu să-l aud. Dar, se prea poate, că eu instinctiv mă tem să aud sau să văd realitatea. Pînă la urmă... toţi facem o alegere. Şi eu în alegerea mea, azi cel puţin, exlud realitatea. Mie îmi place să visez. Şi să sper.

să fie ploaia de vină?...

2011-06-28T18:26:00.000+03:00

Să-ţi dai o palmă ca să te trezeşti? Să ieşi în ploaie ca să-ţi răcoreşti creierii? Să accelerezi viteza şi să mergi cu maşina prin ploaie cînd e trecut de miezul nopţii cu geamurile deschise, poate vîntul mai scutură ideile din cap? Să mergi pe jos o jumătate de oraş cu căştile în urechi şi să asculţi muzică unţ-unţ-unţ ca să stingi din entuziasmul care ţi s-o băgat în minte şi inimă?

Crezi că e posibil să zgudui sentimentele? Să le faci un cutremur ca ele să nu prindă rădăcini? Cum se poate gîtui o idee din start? Şi… cum controlezi emoţiile, gesturile, sentimentele ca să nu te dai de gol?...

Dreams Building S.R.L.

2011-05-22T18:47:00.000+03:00

Într-o zi de mai, m-am pornit să-mi împlinesc un vis, şi să-mi testez gusturile.

Era cald. Se topeau şi pietrele din pavaj. Alături de mine mai mergeau oameni mulţi, care visau. Cineva visa la un cărucior nou pentru al şaselea copil; cineva visa la o blondă hot-hot-hot cu picioare lungi şi buze voluptoase; cineva visa la o călătorie în una din cele mai exotice ţări (Moldova, de pildă). Iar eu ştiam că unul din visele mele în cîteva clipe va deveni realitate.

Margarita @ Hard Rock Cafe Lisboa

Visul a fost exact aşa cum mi-l imaginam. Hard Rock Cafe. Chelneri perfecţi. Barmaniţa cheală cu tatoo şi cu mixuri de cocktailuri turbate. Muzica rock. Vizitatori unici şi irepetabili. Wew! :) A fost.... perfect.

Era ultima zi de Lisabona. Şi ultima piesă care am ascultat-o în Portugalia, cu care m-a petrecut taximetristul, a fost asta.

Noapte bună.

2011-05-21T03:31:00.000+03:00

Sînt uneori nişte momente în viaţă, cînd îţi dai seama că nu vei putea avea chiar tot ce-ţi doreşti. Eu niciodată n-am să pot lua cu mine luna plină, roşie de pe cerul Lisabonei, sau mirosul acesta de mai. Nu voi putea lua cu mine nici gustul de căpşuni proaspete şi mustoase, din care muşti şi se prelinge sucul. Şi nici noaptea aceasta, practic magică. Nici pozele nu redau seara şi noaptea de azi. A fost pur şi simplu bine.

Şi în momentul cînd înţelegi că nu poţi lua cu tine ce îţi doreşti, parcă te conformezi cu gîndul, te linişteşti, şi îţi pare că "tăt a să shibî ghini".

Sînt lucruri pe care nu le pot avea, dar care ştiu că-s frumoase, care mă fac fericită doar prin existenţa lor. Undeva, acolo, este. Şi e suficient. Şi deja zîmbesc.

Noapte bună, Lisabona, Chişinău, şi tu, dragă cititor.

Zece

2011-05-14T21:44:00.000+03:00

În literatura medicală există termenul de „Obsessive love disorders”. Deci, este un diagnostic real. Deci, poţi sta liniştită, medicii vor face tot posibilul să-ţi salveze inima frîntă. Pînă atunci... 10 recomandări, care ar putea fi utile într-un anumit moment al vieţii.

În primul rînd, scoţi poza lui din bookmarks la browser şi pui www.google.md ca homepage în loc de pagina lui de Facebook.

În al doilea rînd, în loc de „Cel mai dulce băieţel din lume” scrii numele lui real în agenda telefonului.

În al treilea rînd, ştergi din telefon pozele lui downloadate de pe net şi sms-urile lui salvate în „Saved important messages” (oricum sînt doar smile-uri şi „Salut! Fac bine!”)

În al patrulea rînd, ar fi bine să scoţi numele lui din fiecare frază pe care o spui cuiva, şi să încetezi să spui în fiecare dimineaţă mantre cu el.

În al cincilea rînd, încetezi să mai scrii prenumele tău asociat cu numele lui pe toate şerveţelele din restaurante şi marginile agendei.

În al şaselea rînd, începi să mai asculţi muzica care-ţi place ţie, nu doar şansonul lui preferat, ieşi din partidul politic din care face parte el, încetează să mergi la fotbal pentru el, să priveşti anime deoarece le priveşte el, să citeşti fantasy deoarece asta citeşte el, şi să mănînci doar mîncarea lui preferată doar ca să laşi impresia că aţi putea fi cuplul perfect.

În al şaptelea rînd, nu încerca să-l "cumperi" cu cadouri, discuri cu filmele lui preferate, bilete gratis la concerte, şi în genere... nu-i duce trandafiri!

În al optulea rînd, încetează să mergi „întîmplător” pe lîngă oficiul lui („poate mă vede de pe geam!”), să vizitezi localurile lui preferate şi să-l „vînezi” în oraş – prada are tendinţa să fugă de vînător!

În al nouălea rînd, încetează să te bîlbîi ca o idioată de fiecare dată cînd te priveşte. Asta nu prea ajută, dacă sincer, la dezvoltarea unei comunicări şi pe lîngă el te mai consideră de idioată şi altă lume...

În al zecelea rînd (şi nu ultimul)... Oamenii te iubesc pentru ceea ce eşti, pentru cum gîndeşti, pentru cum zîmbeşti. În ziua cînd vei înţelege aceasta, viaţa va deschide o nouă uşă, îţi va oferi o nouă oportunitate.

Good luck, little stupid girl! ;)

Dedicat unei fetiţe prostuţe

2011-05-11T12:20:00.000+03:00

Cineva vine la primul tău apel, iar tu alegi să aştepţi sunete de la cineva, numele căruia niciodată nu va apărea pe ecranul mobilului tău.

Cineva înnoptează în maşină lîngă casa ta, că poate să nu-l suni cumva să ai nevoie de el, iar tu preferi să nu vii acasă deloc, ca să nu dormi în patul mare, singur, rece.

Cineva te caută în mulţimea de la staţia de troleibuse, iar tu preferi să mergi pe jos jumătate de ora că „poate îl întîlneşti întîmplător” pe acel altcineva.

Cineva te sună doar ca să-ţi audă vocea, iar tu preferi să nu ridici receptorul şi să dai muzica mai tare.

Cineva trăieşte cu poza ta în portmoneu la piept, iar tu stai non-stop şi faci refresh la facebook ca să urmăreşti activitatea altuia.

Cineva vede în zîmbetul tău soarele, iar tu plîngi nopţile după doi ochi, la care nici măcar nu le ştii culoarea.

Cineva trăieşte pentru tine, iar tu trăieşti cu ziua de mîine, cu visele tale, şi gropiţele din obrajii altei persoane.

Cineva te iubeşte pentru ce eşti acum, iar altul aşteaptă să te schimbi într-o zi ca să te poată iubi.

I follow rivers?... I follow you?...

Mai cu vise

2011-05-08T21:23:00.000+03:00

Da mie mi-o plăcut ziua de azi. Frumoasă, aşa, într-un fel oarecare. Cu mult soare, cu dealuri verzi, cu butuci de vie şi flori de măr. Niciodată nu credeam că mie îmi place luna mai. Nici acum nu cred, dar savurez totuşi fiecare manifestare primăvăratică. Asta îmi permite să cred, să visez, să sper.

Da, eu de felul meu sînt visătoare. Nu am ascuns asta niciodată – mie îmi place să fac scenarii în capul meu, să vizualizez cum se vor întîmpla evenimentele, să le savurez fără ca ele să se întîmple vreodată, să prind aripi doar de la gîndurile mele. Da, eu văd ceea ce vreau să văd, şi aud ceea ce vreau să aud. Eu văd priviri şi gesturi acolo unde ele nu există. Eu văd scîntei între ochi obosiţi pur şi simplu. Eu văd magie acolo vreau eu ca ea să fie. Eu văd mesaje destinate doar mie într-un text aberant. Eu văd un sărut într-un zîmbet.

Şi ce dacă? Sper că nu vă deranjează. Sper că nu vă stau în gît visele şi dorinţele mele. Oricum nu vi le spun. Oricum le ţin doar pentru mine. Vreau – visez. Vreau – îmi omor visele într-o secundă. Na-i tu treabă cu ele.

Ce aveţi voi? Doar realitatea pe care o vedeţi în alb şi negru? Electorala, gunoiul şi drumurile cu gropi? Da eu pe drumuri văd luna în băltoace şi inscripţiile „te iubesc, buburudzo!” pe-un gard cînd merg la lucru. Voi aveţi un Chişinău murdar, eu am un Chişinău verde înflorit. Voi aveţi şefii răi, guvernatorii corupţi şi vecinii cu sfredele, da eu am colegi fantastici, prieteni adevăraţi, privelişte romantică de la balcon. Voi mă vreţi rece şi calculată?... Eu nu sînt aşa... Sînt oameni care trăiesc raţional, cu creierii. Eu trăiesc cu ceea ce simt.

Şi ştiţi ceva? Visele mele devin realitate într-o zi. Da voi aveţi vise? Cum trăiţi? Într-un timp mă speriasem că nu am vise. Şi-mi era groază să mă trezesc a doua zi. Pentru că nu ştiam pentru ce deschid ochii. Azi am vise, în care fac ce vreau, unde vreau, cu cine vreau... Am vise la care tind, am scopuri deja.

Zilele trecute au înflorit castanii lîngă primărie. Mă gîndeam ce frumos ar fi să... hmmm... ne, n-ai tu treabă cu visele mele. Poate atunci cînd îmi vei face visele realitate. Poate atunci am să-ţi fac cadou un vis.

Just because I'm losing

Doesn't mean I'm lost

Doesn't mean I'll stop

Doesn't mean I will cross…

Matinale verzi cu dor

2011-05-03T11:02:00.000+03:00

Click aici pentru coloana sonoră a acestui post :)

Dimineaţă nu am aşteptat să sune deşteptătorul. A revenit din ţările calde familia ceea de păsări ciripitoare de sub geamul meu, şi la pe la 6 şi un sfert eram deja la bucătărie, îmi făceam cafeaua. Tare-mi mai place mie oraşul după ploaie! Am în ograda blocului mulţi copaci bătrîni, cu coarenele mari, şi acum, cînd s-au înverzit, au acoperit totul cu verde crud.

O! vecina de la etajul 5 merge la lecţii. Frumoasă fată! Azi e deosebit de chitită – cred că are întîlnire cu colegul acela de facultate. Mmmm… Vasile, bărbatul care face curat în bloc, strînge de prin nisipul unde se joacă copii pungile aruncate de nişte nesimţiţi. Au fost la McDonalds, şi au savurat economiile promoţionale în ograda mea. Şi e la doi paşi gunoiul! Offf… Chiar nesimţiţi ăştia.

Între timp tînăra familie de păsări ciripeşte zglobiu, se giugiulesc de draga dimineaţă. Afară e verde, proaspăt, simt că ziua va fi frumoasă. Vecinul de sus s-o trezit. Deja urlă la nevastă-sa. S-o trezit şi bebelul. urjĂnt muzică! Radio-radio-radio-radio…Few! Sunete normală curg din boxe, dimineaţa continuă să fie frumoasă. Nuş de ce strigă el la femeia ceea permanent. Poate că merită. Da poate că e un idiot. Cu toate că îl văd de obicei în ascensor foarte elegant şi cu mutra de intelectual preocupat de soarta universului. Nu am văzut-o niciodată pe vecină şi nu mă pot expune.

Am reuşit să nu dau în foc cafeaua, şi stau la balcon, savurez frumuseţea asta proaspătă, răcoroasă, frumoasă, energizantă de afară. Evident, doza de cafea simt cum mi se scurge prin tot organismul şi se amestecă cu sîngele care degrabă o să fie mai puţin ca cafeaua. Bulevardul Dacia e în plină viaţă. La staţie troleibusele abia de-şi fac rînd, şoferii de rutiere luptă pentru fiecare pasager, pietonii sar ca iepurii printre maşinile grăbite şi tot traversează strada neregulamentar, trei poliţişti obosiţi merg spre comisariat după patrularea nocturnă. Viaţa îşi revine după sărbători.

Privesc vecina din blocul de vis-a-vis cum a ieşit la balcon, probabil tot să-şi întîmpine ziua cu un ceai/cafea, să zică bună dimineaţa oraşului şi să zîmbească soarelui ascuns după nori. Frumos se întinde! Aşa, nu ştiu cum, parcă leneş, dar frumos. Apoi ia un ţolişor şi îl scutură peste balcon. Peste trecătorii de lîngă bloc, care s-au spălat/machiat/îmbrăcat frumos, ca după sărbători, aşa ca în prima zi a săptămînii de lucru, şi se grăbesc la ore, lucru, întîlniri, şedinţe…

Bună dimineaţa, Chişinău! CHIAR mi-o fost dor! :)

Comunicat Ultras

2011-04-15T15:19:00.000+03:00

Întreaga galerie a titratului club Zimbru Chişinău, a publicat azi un manifest oficial în care puteţi găsi poziţia oficială a grupărilor care formează această galerie. Comunicatul este ataşat acestui material.

Fiind membră a Yellow Green Witches, subsemnez nu doar ca membră, ci şi personal acest comunicat.

sursa: site.oasteafiara.net

Ş-aşă-ni vine cîte-odată….

2011-04-13T16:23:00.000+03:00

Inspirată de aici, m-am gîndit că eu tot am o listă de „ş-aşă-ni vine cîte-odată”. Trebuie să recunosc, uneori eu le fac :P Dar mai rar decît mi-aş dori… Deci!

Ş-aşă-ni vine cîte-odată…

Să sar cu ambele picioare în cea mai mare băltoacă de pe drum
Să ling linguriţa de spuma de cafea în cel mai destrăbălat mod
Să sorbesc zgomotos ceaiul din cană cînd nu ştiu ce să răspund la o întrebare incomodă
Să dau cu capul de masă (da mă tem că o să doară)
Să arunc cu scrumiera după chelneriţa bosumflată
Să prind ploaia cu limba
Să sar şi să-l cuprind cu ambele mîini pe bărbatul care-mi place
Să-l sărut (tot pe el) atunci cînd vorbeşte cel mai mult (nu că ar vorbi aiurea, da aşă-ni vine cîte-odată)
Să-mi iau poşeta şi hulubii şi s-o rup din gară cînd simt că-i bîja la serviciu (da! eu-s fricoasă!)
Să dorm trei zile încontinuu şi să mă satur de somn
Să mănînc îngheţată cu dulceaţă de căpşunele
Să inventez un butonaş magic, pe care să apăs, totul să amorţească, eu să mă apropii de bărbatul care-mi place şi să-l sărut (repetarea-i mama cunoştinţelor! vezi punctul de mai sus, aici doar cu specificarea metodei) şi după asta totul să revină la normal şi el să nu ţină minte nimic :D
Să ţip tare tare tare, undeva în pădure, da tare ca să se trezească şi urşii din hibernare, şi după asta să trag un bocet bun, şap să încep totul de la început (în sens, viaţa)
Să tac dar să fiu auzită.

Origami

2011-04-13T15:20:00.000+03:00

Ca de obicei, eu caut răspunsuri. Am multe întrebări, şi puţine răspunsuri. Probabil, toate întrebările mele s-ar epuiza dacă aş da o singură întrebare dar să fie adresată persoanei corecte. Dar mi-e frică de răspuns. În schimb urmez recomandările :) După cum am promis, poftim capodopera - origami made by myself! :D Shapshi dacă nu-i ca la toţi? Nu-mi cresc degetele ca la toţi de unde trebuie! În schimb eu-s bună şi am suflet mare :)

intervenţie chirurgicală inevitabilă

2011-04-12T12:48:00.001+03:00

Într-o perioadă prea scurtă de timp prea mare doza de om. Prea mult din tine am avut. De la peredoz am complicaţii. Cu toate că chiar din prima doză am simţit efectul fatal. Trebuie amputat urgent membrul care doare. Inima? Creierul? hz.

Anyway, azi te urăsc. Poate mîine te iubesc la loc. Da poate trec complicaţiile odată cu vremea rece.

Нежность.

2011-04-08T18:00:00.000+03:00

MACHETE / НЕЖНОСТЬ from FIRMA on Vimeo.

Post fără sens dar cu suflet

2011-04-06T18:39:00.000+03:00

Cred că prima oară te-am cunoscut prin clasa 10, cînd mergeam de la liceu spre casă. Ai mers pe lîngă o bătrînică care plîngea la un colţ, şi te-ai împiedicat de ea. Ai aruncat o înjurătură la adresa ei şi ai plecat grăbit mai departe – era prea importantă întîlnirea la care te grăbeai.

Pe urmă te-am revăzut de multe ori. Te-am văzut în piaţă, la magazin, la mall, la cinema, la discotecă – practic, în fiecare zi te vedeam. Cu statut social diferit, cu studii sau fără, căsătorit sau nu – toate acestea nu contează atunci cînd vorbesc despre tine. Tu eşti cel care se consideră stăpînul lumii.

Ţi-ai luat Lexus alb sau un Porsche roşu, ai pantofii cu talpa din piele întoarsă şi ceas de la Godina. Mergi la mall ca să arăţi maşina, femeia şi ceasul pentru care ai muncit atît şi cu care te mîndreşti de-ţi stă pieptul ca roata la căruţă. Ţi-ai construit gard în jurul case, mare şi nalt, care să nu permită nevoilor şi problemelor să intre în casa ta. Mobilierul este ales de un designer scump, care ţi-a aranjat furculiţele după Feng-Shui şi în WC ai plantată o tufă de ananas, care într-o zi va da roadă. Spiritul pozitivist este predominant în viaţa ta, vorbeşti doar fraze pozitive după cum te-a învăţat Pravdina cînd a fost la seminar la Chişinău şi tot ce este rău, negativ şi poate aduce năpaste peste tine este ignorat şi uitat cu înverşunare.

Tu îţi vezi viitorul tău aşa cum îl vrei – luminos, prelucrat în fotojop, cu un cer senin şi căpşunele în grădinuţă. Tu eşti web-designerul vieţii tale! Cu trandafiraşi mărunţi pe la geamuri şi doi-trei copii zglobii care vor ajunge într-o zi mari savanţi sau avocaţi celebri, cu care te vei mîndri, da poate chiar unul din ei va ajunge …. prezident!

Tu ignori faptul că peste gard trăieşte o bătrînică, copiii căreia au abandonat-o. Au plecat în lumea mare, să facă bani, să-şi facă şi ei case şi viitor luminos. Dar au uitat de mama. Da mama e bolnavă, are mîinile zbîrcite, uscate… deseori plînge că îi este foame, dar nu are cui să spună, aşa că aşteaptă pensia mizeră pe care o duce în aceeaşi zi la poştă, ca să nu facă datorii copiilor pe casa care tot lor le va rămîne moştenire. Este bolnavă şi se roagă în fiecare zi la Dumnezeu să le dea sănătate copiilor, şi s-o strîngă pe ea de pe faţa pămîntului, că sunt mult prea grele chinurile către sfărşit… Din colţul ochiului are o dungă neagră, care se prelinge – ca un fel de bătătură, făcută de lacrimi. Pe acolo se scurge sufletul ei încetişor. I s-au făcut ochii cărare aşteptînd copiii de la Iteleia, Spaneia şi Ruseia.

Ştiu că nu e treaba ta să mergi să-i duci o bucată de pîine acestei femei. Ştiu că te gîndeşti „are copii! Să îngrijească ei de ea!” Dar aceasta poate fi şi mama ta. Aminteşte-ţi de nevoile altor oameni nu doar de Crăciun şi Paști, cînd simţi că Raiul poate deveni atît de aproape cu fiecare bomboană donată la un orfelinat. Trăieşte nu doar pentru tine.

Şalava care-ţi stă agăţată de mînă cu buzele de răţuşcă mîine te leapădă pentru cel mai bun prieten, care are maşina mai nouă şi i-a cumpărat şi ei bijuci ţvarovski. Casa ta poate să ia foc sau să cadă un ţunami peste ea. Peste noapte îţi poate cădea un copac peste maşină (că ăştia de la spaţii verzi tot nu-şi prea fac treaba). Dă-le Doamne sănătate copiilor tăi, dar ştii ce simte un părinte copilul căruia a fost diagnosticat cu cancer? Care moare încet şi sigur şi în fiecare zi i se stinge viaţa din ochi? Tu te-ai gîndit vreodată ce înseamnă să-ţi vezi copilul murind? Tu ÎN GENERE, TE-AI MAI GÎNDIT ŞI LA ALTCINEVA ÎN AFARĂ DE PROPRIUL TĂU FUND???!!!

Nimic nu este veşnic sub soare. Totul trece. Se transformă. În ce te transformi tu?

Lapte crud.

2011-04-05T18:25:00.000+03:00

Mie îmi place gustul de lapte. Fiert sau crud, nu contează. Dar nu-mi place gustul după ce bei – rămîne senzaţia de ceva metalic, care îţi acoperă limba şi tu nu mai simţi nici un fel de alt gust pentru o perioadă de timp. Parcă ai o pleură pe limbă.

Tu mi te asociezi cu gustul de lapte. Odată pus pe limbă, nu mai poţi simţi nimic altceva. Odată pus pe creier, nu mai pot asimila altă informaţie, nu pot percepe realitatea. Cînd eşti? Cînd nu eşti? Cînd te aud? Cînd te văd? Chiar dacă nu eşti, oricum te simt. Am impresia că eşti alături şi mă ţii de mînă, chiar dacă nu ai făcut-o niciodată.

Va trece, ştiu. Am să beau ceai verde, ca să-mi treacă de tine (am citit că are nişte calităţi ceaiul ăsta verde... antioxidante?). A propos, mai este şi energizant şi antidepresiv. Păcat că mă trage la lapte...

Eu beau ceai verde şi continuu să te mint.

Zi de luni neinspirată

2011-04-04T17:37:00.000+03:00

- Vic, şi ce ai făcut toată viaţa pînă acum?

- am trăit... cumva...

- ap iak! trăieşte mai departe! una la alta nu încurcă!

- ...de parcă era trai?...

Vouă vă pare că mie mi-i uşor să trăiesc pe faţa pămîntului fără să scriu pe blog? Nu, deloc! :) Pur şi simplu am ce spune, dar numai pentru urechi aparte, am ce scrie, dar numai pentru ochi speciali.

Pînă îmi trece mie acutizarea asta primăvăratică, vreau să vă spun că în ograda noastră au înflorit toporaşii. Tare-s gingaşi şi firavi, şi iarba înverzeşte tot mai tare. Îmi place cum plouă.

Azi mă schimb. Mîine te mint. Să nu zici că nu te-am prevenit. M-am obişnuit deja să te mint. Cu ochii, cu mîinile, cu degetele cu buzele. Nu că mi-ar plăcea asta. Dar ştiu că altă soluţie nu am. Te mint pînă îmi trece. Pe urmă am să-ţi spun adevărul şi vom rîde împreună de el.

Eu aş prefera să zici tu ceva. Dacă nu... ap nu... Stăm ca doi boi şi facem haz de necaz. Seară frumoasă să aveţi, muncitori din toate colţurile lumii şi trîntori de pe loc :)

Stele-n irişi

2011-03-28T21:53:00.000+03:00

xxx: da la tine okii sklipesc :)

xxx: uuu :)

xxx: shi frumos :)

Mda... Da mie nu-mi trebuie mult ca să-mi sclipească ochii… o privire, un gest, o adiere de parfum. Şi prăpădită-s! :)

Pentru că afară-i primăvară. Pentru că eu cred că şi Baba Odochia e îndrăgostită. Au ei o relaţie interzisă cu Mărţişor. Nu pot fi împreună, din anumite considerente, şi uite aşa îşi exprimă ei sentimentele şi pasiunea - unul aruncă cu ger şi zăpadă, iar cealaltă îşi scutură mîndră ţoalele cu label “Made by Popor”.

Poate primăvara sînt cele mai bune zile pentru pasiunea interzisă? Şi, la o adică, de ce interzisă? Nu se poate, dar dacă tare tare vrei… :D Voi ce faceţi dacă nu se poate?

Mi-e dor de zîmbete. Şi te ţinut de mînuţă. Şi de priviri. Dar azi lăcrămez şi mă doare gîtul, aşa că mă consolez cu vodka cu piper – cel mai bun leac de dor şi gripă. Ei, şi iaka vă bucur cu aberaţii romantice la început de primăvară.

Acutizări sezoniere

2011-03-24T17:41:00.000+02:00

Conform calendarului de pe peretele din oficiul meu, la noi în ţară e primăvară. Astfel, în baza activităţilor planificate, se preconizează stoluri de rîndunele, cocori, pui ţipători sub streşini, flori de măr sub balconul meu, iar mai tîrziu, salcîmul cel bătrîn (să-i deie Domnul încă mulţi ani înainte!) va înflori şi în fiecare dimineaţă dormitorul meu va fi plin de miros de floare de salcîm. Odată cu venirea temperaturilor mai acceptabile în Republica Moldova, eu dorm cu geamurile deschise, şi mă trezesc nu de la sunetul deşteptătorului ci de la giugiulelile păsărilor din copacul acela bătrîn. Ele mătincă au acolo un cuib şi special îşi fac treabă şi caută capăt de vorbă în fiecare dimineaţă pe la ora 6, ca să mă trezesc eu.

În ritm de „Primăvară-priiiii-mă-vaaa-ră” intonată de vocea Anastasiei, zboară rachetele pe deasupra Libiei, Israelul e plin de arabi şi evrei care nu-ţi pot împărţi pămînturile, Biden vorbeşte despre democraţie şi soldaţii americani pozează alături de cadavrele cu capurile elegant ridicate ca să se vadă feţele. În fiecare 20 secunde moare cîte un om în lume din cauza tuberculozei, mîţele au intrat în sezonul matrimonial, Zimbru cîştigă în acest sezon tot mai des şi mai des, Chişinăul e plin de panouri roz-glamuroase care ne pune creierul în mişcare („SoluţEia?!”), iar europenii în sfîrşit au înţeles că visul lor de-o viaţă a fost să bea vin de pe meleagurile moldave, şi doar nu ştiau pînă acum despre asta.

Odată cu sosirea primăverii şi datorită Unimediei, am înţeles că au deadline-uri şi politicienii, şi tot nu se prea pun bine cu ele (că tot încă nu există bugetul aprobat, că tot nu sunt ajustate toate actele normative ale MS la Legea nr. 382-XIV din 06.05.1999, că tot nu au timp nici ei ca să le reuşească pe toate..). Şi dacă nu se fac toate la timp?... Poate trece problema de la sine. Aşa mă liniştesc şi eu, pînă cînd mă sună cineva şi mă ia la trei parale că nu am făcut una, sau alta, şi atunci încep panicată să termin sarcinile pe care le am, indiferent de curentul filosofic trecut instantaneu prin creier sau de intenţiile de zen-living.

S-a încălzit afară şi în sfîrşit au ieşit mai vesel la jefuit copilaşii vagabonzi, lumea protestează împotriva adoptării Legii privind prevenirea şi combaterea discriminării, iar alţii se revoltă de întunecimea mulţimii protestatoare. Gay şi ne-gay, oameni care fac sex „creştineşte” şi cei care nu au sex deloc – toţi au o opinie în privinţa legii care de fapt ţine şi de femeile gravide, de oamenii cu probleme de sănătate mintală, cu HIV/SIDA, tuberculoză, diabet, cred în Dumnezeu, Iehova, sau în iPhone şi iPad, sunt romi sau găgăuzi sau pur şi simplu negri emigraţi în Moldova (da! Avem şi noi unul, cu siguranţă!). Fiecare se simte îndatorat, şi chiar obligat să-şi expună opinia, ca nu cumva să-l creadă cei din jur „că-i de-aista-ia-na”. Da eu mă gîndesc din nou să mă fac blondă şi să „kasesk pod durociku” – poate ajută?!

Eu azi trebuie să aleg să fac în week-end ce vreau ori ce trebuie. Şi mi-e greu să găsesc un compromis, dar simt că am să-i dau de capăt. Încă nu s-au iscat acele „trebuie” care să-mi strice „vreau-rile”.

Brebenei din ograda noastră

E primăvară. Ştiu sigur, că am văzut brebeneii înfloriţi. E primăvară şi eu tot aştept, tot caut, tot am paie-n cap, tot nu ştiu pe umărul cui să vărs o lacrimă ca să vrea să-mi sărute ochii, tot mă arunc în extreme şi exact cînd credeam că m-am „găsit” – tîdîş! şi nifiga eu nu m-am găsit… tot mă caut şi îl caut, mă uit şi nu-l uit, îl iert şi-l visez…

Tîmpit început de primăvară, dacă sincer. Cu tot cu zîmbetul acela fermecător după care mă topesc recent, şi privirea lui, care niciodată nu se opreşte asupra mea cu dor şi interes…

Poza robot. Urmărire generală!

2011-03-17T12:13:00.002+02:00

Dacă îl vedeţi la Famous, Cocos şi Barbarella în mod regulat, înseamnă că nu-i el.

Dacă îl vedeţi citind doar gazetuţa ANTENNA şi revista Pop-Corn - nu-i el

Dacă are vocea piţigăiată, isterică şi rîde din gît, de parcă amuş vomită - nu-i el.

Dacă are o gagică cu buzele de răţuşcă aninată la braţ - nu-i el.

Dacă nu ştie despre ce să vorbească şi cum să menţină o discuţie - nu-i el.

Dacă a uitat numărul de telefon al părinţilor - nu-i el.

Dacă ştie pe de rost toate adresele exacte ale localurilor glamuroase din oraş - nu-i el.

Dacă nu ştie de unde se iau banii care-i plăteşte pentru Mojito - nu-i el.

Dacă feţişoara lui [spuma laptelui] nu-i "spurcată" de inteligenţă - nu-i el.

***

Nu contează culoarea ochilor, tunsoarea, familia, provenienţa, dimensiunile financiare şi circumferinţa bicepşilor, sau culoarea blujilor. Dar dacă îl vedeţi, cu un zîmbet larg şi deschis, cu ochii senini, cu mîinile frumoase şi nişte degete lungi, gingaşe, vorbeşte de obicei la temă, are un simţ al umorului foarte rafinat şi cînd te priveşte te topeşti - să ştiţi că-i el! Pentru siguranţă, puteţi acorda atenţie stilului vestimentar - nu aleargă după modă, este îmbrăcat sau comod, sau stilat, dar totuşi elegant şi curat.

Pe faţă i se perindă mii de gînduri despre existenţă, cutremurul din Japonia, revoluţia din 7 aprilie, proiectul la care lucrează, cartea care a citit-o aseară înainte de somn. Mereu va oferi locul unei doamne, va ajuta o băbuţă să traverseze strada, şi se va apropia de un adolescent să-i scoată mucul de ţigară din gură (evident, explicînd-i de ce nu e bine să fumezi în adolescenţă şi la orice altă vîrstă).

Nu este indiferent faţă de oamenii care îl înconjoară, vrea să-şi facă ţara şi oraşul mai curat şi mai frumos, merge la alegeri şi mereu are o opinie proprie pe care o poate argumenta.

El are un scop în viaţă, are un suflet nobil, nu se consumă pe nimicuri, este respectat şi respectă. El nu are nevoie să dovedească nimic nimănui - el este sigur pe sine, ştie cine este, ştie ce merită.

El nu aşteaptă ca cineva să vină să-i aducă ce vrea el. El pur şi simplu merge şi ia de ce are nevoie - e foarte conştient că el MERITĂ.

Rog foarte mult, să nu-i spuneţi că-l caut :) Eu am să-l găsesc, sau poate îmi dă el de urmă. Nu contează, vreau să ştiu doar că există. Nu de alta, dar în ultimul timp, prea multe "cadre" cu calităţile de mai sus îmi apar în cale, şi mă sperie această evoluţie degradantă a bărbaţilor.

***

Rugăminte personală:

Dacă vedeţi un băiat în stradă, sau pe la Mall (de obicei pe-acolo se întîlnesc speciile respective), cu pantalonii foarte frumoşi dar cu vreo trei mărimi mai mici, şi (presupun că-s scurţi) nu ajung bine la brîu, din care cauză sărmănelul se tot împiedică mergînd (îl strîng, stau pe vine, dar aşa se chinuie) - eu vă rog! Din toată inima! Ajutaţi-l! Apropiaţi-vă şi ajutaţi-l să-şi ridice pantalonaşii, să nu mai arate ca bebeluşii de la creşă după ce fac treburile şi aleargă împiedicîndu-se din urma moaşei.

Mulţumesc anticipat.

Mai jos urmează ceea ce este indubitabil, unul din cele mai reprezentative calităţi ale persoanei date în căutare - chiar dacă nu poate dansa, chiar dacă nu ştie paşii de vals sau salsa, chiar dacă nu e plastic şi are ambele picioare călcate de urs, el este sigur pe sine şi este destul de nebun ca să danseze! :)

Ştiu că există...

2011-03-14T00:00:00.000+02:00

Cîndva, la miez de noapte, am să mă trezesc, şi am să-ţi privesc genele tremurînde, la lumina lunii. Am să-ţi sărut ochii şi am să mă scol încetişor din pat, să nu te trezesc. Presupun că zîmbeşti prin somn.

Am să-mi iau un pahar cu lapte, sau o cană mare cu ceai şi am să ies la balcon, să simt răcoarea nopţii. În fotoliu, cu picioarele ridicate, am să-mi amintesc de multe... multe care-mi vor aduce zîmbet, nostalgic, sau trist, sau vesel.. nu ştiu încă... am să privesc stelele şi am să-i zic "salve" lunii...

Cu siguranţă atunci cînd am să vin lîngă tine în pat, voi avea tălpile reci, şi tu ai să mă cuprinzi prin somn mornăind "iar n-ai somn?..." şi ai să-mi încălzeşti tălpile cu picioarele tale... Eu am să adorm cu mirosul tău şi în ritmul respiraţiei tale, încălzită de corpul tău.

Mîine? Poate mîine? Ce zici de săptămîna viitoare? Sau poate totuşi azi?..

Love is real, real is love,
Love is feeling, feeling love,
Love is wanting to be loved.
Love is touch, touch is love,
Love is reaching, reaching love,
Love is asking to be loved.
Love is you,
You and me,
Love is knowing,
We can be.
Love is free, free is love,
Love is living, living love,
Love is needing to be loved.

Borş cu curechi

2011-03-13T22:25:00.000+02:00

Periodic, mă apucă crizele de "gospodină". Eu mă controlez, dar totuşi, simt că odată cu sosirea primăverii, am acutizări tîmpite la stările cele mai ordinare.

Am avut o perioadă în viaţă, cînd îmi plăcea foarte mult să gătesc, să primesc vizitatori, să întind mese, să fiu admirată şi lăudată pentru bucate şi feluri şi aranjamente culinare. O dat Domnul, şi mi-o trecut. Dar de la o bucată de vreme-ncoa, tot mă rupe. Tot mă apuc, ba de făcut sushi, ba o plăcinţică, ba o găinuşă coaptă în sos de ceapă cu miere... Ei, multe perversiuni am eu în cap. Da nu-i pe asta. Fişka e că s-a schimbat ceva. N-are gust mîncarea care o gătesc eu. Parcă-i bună, parcă-i comestibilă, dar... nu are magia ceea care era! Nu vrăjeşte!

Eu vreau să găsesc din nou condimentul cela, care face mîncarea mea cu vrăjeală. Care de la prima gustare îţi dă aripi. Care aprinde licăre în ochii dragi. Probabil, cînd vor apărea ochii dragi, voi găsi şi condimentul magic...

Azi am făcut supă de raţă cu varză. Amarnic de gustos! Doar.... că... fără magie :) Simplu borş cu curechi, acrişor, ca la nord :)

ventriculi-n genunchi

2011-02-25T00:17:00.000+02:00

Cazi jos. Te-ai împiedicat şi ai căzut, şi vezi că sîngerează genunchiul zdrelit. Dar te ridici, şi faci doi-trei paşi cu greu. Găseşti o bancă pe care te aşezi, ca să-ţi revii de la şocul de durere. Fetele mai scapă şi vreo lacrimă-două, că noi nu sîntem obişnuite cu durerea, şi... ne doare.

Dar te ridici, şi mergi mai departe. Pentru că tu poţi merge, ai învăţat de mic să faci paşii, şi pe la vreo 2 anişor nu te putea prinde părinţii prin ogradă şi livadă. Tu ai instinctul de a merge, de a te mişca, de a înainta.

Ai început să mergi de mic, şi nu te mai poţi opri.

Da eu am învăţat cum e să iubesc. Şi deja nu mai pot opri. Tot iubesc, şi iubesc... pe cine trebuie, şi pe cine nu trebuie. Pe cine se poate şi pe cine nu se poate. Eu dacă nu iubesc simt că mă sufoc.

La mine genunchii zdreliţi s-au mai cicatrizat, merg fără să şchiopătez, dar periodic tot mai calc pe-alături. Tot arunc priviri spre un zîmbet, tot prind o privire, sau tînjesc după o atingere de degete...

De ce vă spun? Pentru ca să ştiţi, că în spatele cinizmului, invidiei faţă de fetele pupate, aroganţa cu care privesc un băiat, de fapt sînt eu, cea care crede în dragoste, care crede că şi în filmele porno pînă la urmă cuplul va fi împreună şi vor trăi fericiţi pînă la adînci bătrîneţe :)

Once upon a time a Monday

2011-02-21T22:12:00.000+02:00

Inspirată de AICI, mi-am zis să fac un quick review al zilei mele de azi.

Nimic deosebit.

Mai întîi îmi era somn. Pe urmă frig, şap iar somn.

M-am învîrtit ca o curcă chioară prin oficiu, am aburit toată lumea şi i-am obosit pe toţi cu victoriile galben-verzi.

Am lucrat, lucrat, lucrat.... tot timpul ăsta îmi era somn. Am zîmbit odată la un sms, m-am încruntat geloasă la un coment levîi pe fb, am pus receptorul supărată la un sunet.

Am căscat de vreo 17 mii de ori.

Am întîlnit o Doamnă adevărată, am văzut un iepure şi am discutat despre chestii sufleteşti. Încă odată m-am convins că eu n-am suflet, că oricum nu am grijă de el.

M-m gîndit că VREAU O ŢARĂ CA AFARĂ, unde asistentele îşi schimbă mănuşile după fiecare pacient, respectă normele igienice, se respectă pe sine, respectă oamenii, iar oamenii nu mor de septicemii după operaţii la apendicită din cauza "complicaţiilor postoperatorii".

Pe urmă m-am gîndit că vreau un blog organizat, pus la punct, şi să scrie el singur tot ce vreau eu să zic. Nea. El nu vrea. Am scuipat în gînd pe blog şi iar am căscat. Eu azi toată ziua am luptat cu somnul, că ieri seara am jucat în cărţi pînă tîrziu. Bine că măcar nu-s singură - nepotu meu cred că leşina la şcoală azi.

Mi-am scris în agendă că sîmbătă-s ocupată. Plec în deplasare. Voi credeţi că doar de la lucru lumea merge-n deplasare? Nu, ultraşii au cele mai drăcoase deplasări, şi sîmbătă mergem să rupem ShÎfferu la Tiraspol ;)

Aaa.... eu azi iar m-am îndrăgostit, m-am luat în mîini şi m-am dezdrăgostit rezka, pe urmă m-am gîndit că are buzele frumoase, şap mai mult nu m-am gîndit la nimic.

Mi-o părut rău că nu am ajuns la concert la Filarmonică.

Deci... nimic important. Da voi? Cum aţi petrecut ziua de azi?

Gata? Aţi valsat? Acum ascultaţi muzică.

Lucruri simple...

2011-02-17T23:45:00.000+02:00

- Ei... cum.. normal, da' el nu face nimic... frînează...

- Viculina, dacă el frînează, nu înseamnă că tu tre să tupeşti... fă ceva!

- :)))))).... Petrică, eu ţi-am zis că te iubesc?

- Eu mai tare te iubesc

- Eu mai tare! Eu am mai multe kilograme, şi dragostea mea-i mai mare! :P

- Nu-i adevărat! Eu mai tare te iubesc, că la mine-i mai mare profesionalismul! în dragoste :D Eu pur şi simplu te iubesc de cînd sînt...

Am citit cîteva postări pe bloguri în ultimul timp, care mi-au atins cumva, nişte strune. Nu postez prea des în ultimul timp - ori nu am timp să scriu ce mi-am notat în drafturi, ori am timp, dar sentimentele mele sînt prea puterice, şi eu deja de prea multe ori am auzit că "sînt prea deschisă pentru toţi". Aşa că, dragii puţinii şi mult iubiţii mei cititori, încerc să filtruiesc gîndurile care le spun. Dar uneori mă rupe :D

Uite, azi, mă gîndeam ce mă face fericită. Citisem recent la un băiat, Dragoş, pe blog, ce-l face pe el fericit, şi eu mi-am pus aceeaşi întrebare. Şi tocmai cînd creierii mei erau deeply concentraţi asupra acestei filosofice întrebări, mi-a venit un sms. "Eu vreau să-ţi mulţumesc pentru tot şi să ştii că apariţia ta în viaţa mea m-a schimbat foarte tare spre bine şi sunt mîndru că te am alături [...]". Voi cum aţi reacţiona? Eu am întins buzele pînă la urechi. Practic, auzeam cu buzele şi vorbeam cu urechile deja.

Iar mai tîrziu mi-a zis soră-mea că mă iubeşte şi se topeşte.

Da cu cîteva zile mai înainte m-a numit cineva "Lună fără astîmpăr". Aaaaaa! Da despre "porecle" e în genere o poveste lungă şi plăcută! :)

Offf... cîte gînduri şi zîmbete am eu acum în capul meu! Şi îmi dau seama că am multe lucruri care mă fac fericită. Un zîmbet pe zi de la o persoană dragă îmi face toată ziua plină de soare; un "hug" pe Skype îmi dă forţe să fac faţă oricăror deadline-uri; ninsoarea de azi mi-a dat aripi; gustul de îngheţata cu dulceaţă de căpşune pe limbă mă face să mă simt ... mmmm... pur şi simplu bine :); o "cearta argumentată"; o afirmare profesională (cît de mică!) mă fac fericită; victoria "galben-verzilor" le-a făcut insuportabilă o zi de lucru colegelor mele dar mi-a colorat ziua mea cu toate culorile curcubeului; o cafea la spălătoria de maşini cu persoane dragi de Ziua Îndrăgostiţilor mă face să nu mă gîndesc la alte persoane "vechi" din viaţa mea; offf... mi-am amintit ceva... să nu vă pară postarea fără sens! pur şi simplu acum gîndurile sînt multe!

Eu azi am scris cu tocul tău. M-am îndrăgostit de toc, şi abia mai tîrziu am aflat că a fost al tău. Iubesc lucrurile care le iubeşti şi tu. Nu m-am întristat cînd am realizat acest lucru. Am zîmbit şi mi-a stat ... călduţ în suflet :)

O mai iubeşte. Îl mai iubeşte.

2011-02-11T18:28:00.000+02:00

Dimineaţă. Mă frig ochii de tare ce mi-i somn. Mă uit în oglindă şi înţeleg că nu pot face nimic să îmbunătăţesc look-ul. Nu ajută nici cubuleţele de gheaţă, nici crema magică pentru cearcăne. Mi-e somn. Mă tîrîi pînă la bucătărie şi îmi prepar licoarea de care-s dependentă. Mirosul ei începe să-mi dea viaţă. Încep să deschid ochii. Simt cum se strecoară, dulce-amară, pe gît, pînă ajunge în suflet. Nu căutaţi în cărţile de anatomie – autorii nu ştiau unde-i sufletul. Eu ştiu.

Lupt cu nepotul meu care nu vrea la şcoală. L-am convins să meargă azi şi mîine stă acasă. Oricum mîine e sîmbătă, dar el de pe somn nu şi-a dat seama :P Afară e un frig de-ţi crapă măselele. Bag mai adînc în urechi căştile şi ascult radioul. Taxatoarea din autobuz e foarte rece. Probabil, şi în sufletul ei e încă temperatura sub zero grade. Da poate că încă nu s-a trezit nici ea. Sau poate s-a trezit prea demult. Eu îi zîmbesc, dar fără un răspuns.

Am ajuns la 9 fără un sfert, şi am senzaţia că am întîrziat. Încă o cafea şi un „mini staff meeting”. Mă uit la ceas, şi îmi dau seama că ai mei s-au trezit. Pot să le sun. Sunt online în Skype. Ambii stau în faţa camerei web şi zîmbesc. Ei ştiu de ce le-am sunat.

Azi e ziua mamei mele. E ziua cînd ea împlineşte 60 de ani. Şi e departe de mine. Nu o pot mîngîia, nu o pot săruta. Vreau să-i zic cît de mult mi-e dor, dar nu vreau să par sentimentală. Şi aşa le este greu că-s departe. O felicit şi-i doresc sănătate. Tăticu o sărută şi zice „asta de la tine! Eu ştiu că vrei s-o pupi!”. Da… vreau… ea se întoarce şi îl sărută dulce. În semn de mulţumesc. Eu nu prea vorbesc, vorbesc ei. Am impresia, că ei vorbesc mult ca să nu plîngă, să nu zică că le este dor. Tăticu începe să îngîne un cîntec. De dragoste, în limba rusă. Mămica începe să-l susţină cu o voce tremurîndă. El cîntă şi o priveşte. Cu ochii mari, albaştri, iubitori.

Au cîntat şi „Lumea-ntreagă-mi este dragă”. Pe urmă tăticu a început să-i cînte o piesă pe care o cîntau ei de obicei la mese mari. Pe versurile lui Dabija, melodia compusă de tăticu.

„Cărunt e părul tău iubito, cărunt de-acum

Şi tinereţea ne-am trăit-o şi eu şi tu

Avem un dor, avem o casă şi doi copii

Eu lîngă dînşii mai frumoasă te văd să ştii”

Este iubită femeia asta. Şi de soţ, şi de copii, şi de nepot. Are părul cărunt, mîinile cu bătături, ochii cu riduri, dar e iubită. Este femeia cu suflet de înger, cu răbdare de fier, cu înţelepciune de veacuri. Este mama mea.La mulţi ani, Mămica!

La mine s-a încălzit. În suflet mi-e cald. La voi nu vine primăvara?

Bate vîntu frunza-n dungă

2011-01-27T07:56:00.000+02:00

Singură mă veselesc, singură mă întristez, singură mă îndrăgostesc şi singură mă dezdrăgostesc. Bărbaţii nu mă încurcă.

L-am văzut prima oară şi deja ştiam că e deştept, chiar dacă nu a deschis gura. A zîmbit cu colţul gurii şi deja ştiam că are simţul umorului delicat. A privit somnoros pe sub sprîncene şi deja ştiam că mă place şi că privirea lui încearcă să mă seducă.

Pictăm imaginea cuiva în creierii noştri, facem o hologramă cu proiecţie foarte exactă cum ar trebui să fie. De fapt, o vedem aşa cum dorim să o vedem. Alegem cel mai uşor şi accesibil obiect (a se citi: bărbat), îl dotăm în imaginaţia noastră cu cele mai frumoase, nobile, sexy calităţi, şi cînd este aproape perfect, ne îndrăgostim. De ce „aproape perfect”? Pentru că noi, femeile, iubim complicaţiile. Complicăm ecuaţia! În loc de un „x” nenorocit, noi zugrăvim cu creta un „y” de mai mare frumuseţea (mai că ar mai lipsi aici şi necunoscuta literă extraterestră „й”) şi îi atribuim puteri magice, practic egale cu cele ale semnului infinit „∞”.

Gata. Ne-am îndrăgostit, frumos, totul bine şi cum se cade, ca la toate fetele gospodine. Avem de la cine aştepta un sunet, un sms; un mesaj pe facebook se echivalează cu cîştigul unui milion la Loteria Moldovei. Avem după cine boci, de cine să ne fie dor sîmbetele, despre cine să rodem urechile prietenelor. Este omul! Gata! Ne putem relaxa! Iubim! Ura!

Da omului nici prin gînd nu-i trece cîte tragedii şi drame se întîmplă la spatele lui! El nici nu ştie cîte vorbe au născut ochii lui! De cîte ori vocea lui a făcut o fată să plesnească de fericire (na, că nu îmblă fata plesnităm, dar oricum...). Şi-şi caută de treabă. Îşi trăieşte viaţa. Cel puţin, încearcă.

Îl urîm cînd nu sună. Cînd nu scrie. Cînd nu vede. Cînd nu caută. „L-aş plesni, l-aş înjura, l-aş ignora. Îl ignor, îl înjur, îl plesnesc, doar că în mintea mea.” Dăm foc portretului Bărbatului Ideal. Ştergem memory stick-ul pe care stă holograma 3D. Tăiem în făşii lungi, bune de curele, dorul pentru acel EL.

Dar e de ajuns să scrie un sms şi vine iertarea divină! Raza Iertării şterge păcatele ignoranţei lui! Aleluia! Who cares că e un amărît de „ce faci?”?! Oppăniki! EL MI-A SCRIS. Asta contează pentru noi! Şi iarăşi recuperăm potretul din scrum, şi îl refacem la loc, căutăm soft hack-uit pentru a recupera documentele şterse în delirul realizării realităţii, IUBIM din nou! Şi din nou muzică, cum zice lumea!

Eu exagerez în creaţiile mele artistice. Dar totuşi, cam aşa este sensul bătăilor aritmice ale unei inimi dornice de dragoste. Cel mai sofisticat aparat ECG ar ameţi dacă ar fi nevoit să facă cardiograma unei femei îndrăgostite de imaginea unui bărbat, ticluit tot de ea.

We live in a beautiful world...

2011-01-25T00:10:00.007+02:00

Click video. Citiţi doar cu coloana sonoră.

Atunci cînd ai o durere în suflet, îţi este greu să scrii despre ea, să vorbeşti. Aştepţi pînă trece amărăciunea din gît, pînă trece piatra de pe inimă, pînă se înmoaie umerii aplecaţi de durere în neputinţă. Uneori durerea este atît de mare, încît simţi că vrei să plîngi, te frig ochii de parcă ai fi într-un bar plin de fum, şi te ustură pe toată suprafaţa lor, însă nu poţi scoate o lacrimă.

Simţi cum ţi se strînge inima, de parcă un uriaş ar fi băgat mîna plină de bătături, roasă, prin muşchii pieptului tău, printre oase, şi a apucat-o în pumn. Şi o strînge şi o scurge de vlagă. Şi nu te doare fizic, nu ai nevoie de un cardiolog, dar simţi durerea în sufletul tău. Atunci simţi că ai un suflet, că vrei să-l ai. Şi vrei să ai o salvare pentru sufletul tău.

În durerea asta vrei să apuci ceva, să strici, să arunci de un perete. Să loveşti, să fii violent. Pe urmă laşi mîinile în jos în neputinţă. Pentru că înţelegi că nu poţi schimba nimic... tu nu poţi întoarce timpul înapoi, tu nu poţi nici măcar suna rudelor acelor care au decedat într-un act terorist, stupid, fără rost... să le suni să le spui „îmi pare rău pentru fiica/feciorul/soţul/mama/tatăl Dumneavoastră...” rudele celor care au murit astăzi sînt atît de singuri. Atît de distruşi. Ei au pierdut oamenii apropiaţi.

În fiecare zi mor oameni. De gripă aviară, de pneumonie, tetanos, tuberculoză, malarie, /&%%&%-ie. De ce mor oamenii din cauza violenţei? De ce rămîn copii orfani?.. De ce rămîn mame orfane?..

De ce unii îşi dau viaţa pentru a salva pe cineva, iar alţii îşi dau viaţa pentru a lua vieţi?...

Doare...

Lomkă

2011-01-23T23:14:00.000+02:00

Am primit doza. Pe urmă încă una. Şi apoi una mai mică, dar oricum am simţit-o. Şi prăpădită-s!

Un dealer deştept, dă prima doză gratuit. Şi te interesează cu marfa sa, îţi arată cît e de bun şi bine. Tu încerci. Şi-ţi place, şi mai vrei. Şi te obişnuieşti cu doza zilnică de plăcere. Pe urmă vrei mai mult, mai plăcut. Trecerea de la un drog la altul e de obicei în mod ascendent – treci de la un drog mai puţin ofensiv la altul cu efect mai puternic, dar şi cu gradul de creare a dependenţei mai mare.

Cînd iubeşti, eşti obişnuit să primeşti doza de plăcere – atenţie, gesturi, săruturi, căldură. Într-o zi, simţi că nu-ţi mai ajunge dragostea pe care o ai, şi vrei senzaţii mai puternice. Şi începi să cauţi drogul mai puternic – o nouă dragoste, cu fluturi şi senzaţii tari.

Uneori se întîmplă că „drogul” ţi-a fost luat forţat. A dispărut persoana dragă din viaţa ta, sau nu-ţi mai oferă atenţia care obişnuia să ţi-o acorde, privirile fierbinţi, atingerile de mînă, săruturile neaşteptate. Sau ţi-a dat o doză mică de drog, tu ai simţit gustul, şi brusc încetează să ţi-l mai dea. Şi tu ajungi în momentul care medicii îl numesc „sindrom de abstinenţă”. Lomka. Ai pupilele dilatate (medicii numesc asta printr-un cuvînt straşnic de deştept – midriaza!), anxietate, nelinişte şi mare hărmălaie în sufletul tău, salivezi şi lăcrămezi (brrrrr... eu credeam că-i de foame şi de jale la mine!), tremor, căscat...

În perioada de lomkă eşti gata la orice, doar să mai simţi odată senzaţiile trecute. Toate acţiunile care le faci sînt îndreptate în căutarea „dozei”. Fiecare om care-l vezi e un potenţial „dealer de plăcere”. Toate gîndurile sînt despre „doză”, şi despre posibila stare de euforie pe care o poţi avea dacă o găseşti. Nopţi nedormite, refresh la facebook, priviri evaluative, bărăbănit din degete pe masă, bîţîit nervos din picioruş.

Eu am toate simptomele. Simt că necesit intervenţia specialiştilor. Şi parcă-s gata să „mă lepăd de rău” şi să merg în întîmpinarea medicilor şi a preoţilor întru salvarea sufletului şi a psihicului instabil.

Dar îmi dau seama că nu-s sinceră în confesiunea mea. Eu nu pot accepta un tratament de substituţie cu un drog mai puţin eficient. Eu nu pot accepta mai puţin decît am avut. Eu vreau ce-i mai bun. Eu am metode de substituţie – lucru, disco, dansuri, bere, cafea, ceai, prieteni, mafia, concerte, cinema - dar eu vreau drogul meu. Şi-s gata să fac orice, doar ca să-l obţin. Eu vreau doza de gingăşie. De dragoste. De atenţie. De priviri. De mînîieri. De grijă. Nu mai puţin decît am avut. Altfel nu pot ...

De leagăn şi dor

2011-01-19T00:12:00.000+02:00

E frumoasă viaţa privită în ochii unui copil.

E frumoasă viaţa privită în zîmbetul mamei. În ochii mîndri ai tatei.

E frumoasă viaţa în îmbrăţişările îndrăgostiţilor.

În cîntecele de dor şi dragoste, în doine, în foşnetul frunzelor, în mirosul florilor, în culoarea cerului.

În fiecare zi ai provocări în viaţă, care te fac să închizi ochii la ce-i frumos, la ce aspiri, ce îţi doreşti. În fiecare zi apare ceva ce te dezbate din ritmul armonios al vieţii. E tot viaţa, şi tot frumoasă, doar un pic... altfel decît o aştepţi tu. Ai probleme la servici, ai uitat despre un deadline, ai de făcut 17864 de rapoarte, ai de achitat chirie, de plătit facturi, ai datorii la stat, te-ai certat cu mama, s-a supărat iubitul (a), a strigat şeful, o colegă s-a bosumflat că nu ai lăsat totul s-o ajuţi să-şi care geanta cu cărămizi, a mers o maşină care te-a stropit cu noroi pînă peste urechi, cineva a venit la spălătorie cu două ore mai tîrziu ca tine dar şi-a băgat maşina în faţa ta şi tocmai cînd ţi-a venit rîndul tău, spălătoria s-a închis...

Priveşte în jur. Tu ai scăpat ceva. Ceva nu merge. Tu cînd ai privit ultima oară cum merg norii pe cer? Eu azi. Priveam cum sar norii şi ascundeau soarele. Şi băteau clopotele la biserica de peste drum. Ai auzit azi clopotele? Mai ştii cum sună ele a sărbătoare? Da cînd ţi-ai făcut tu sărbătoare? Cum trăieşti tu cînd nu te gîndeşti la supravieţuire, la făcut bani, la faptul că eşti singur(ă)?

Ia viaţa de mînă, şi mergi cu ea alături. Nu te lăsa condiţionat de aparenţe, necesităţi induse de societate şi rutina. Lasă-te provocat de sentimente, şi simte viaţa la maxim. Simte dragostea în inima ta, fluturi în stomac, şi săruturi sărate. Simte lacrimi pe obrajii tăi, chiar dacă nu-s ale tale. Încălzeşte o pereche de mîini cu răsuflarea ta. Simte bătaia unei alte inimi sub palma ta. Lasă o pereche de gene să-ţi gîdile obrazul. Lasă-te susţinut de un prieten adevărat. Susţine tu un prieten sau chiar şi un om străin. Vezi cum este să ajuţi pe cineva. Este incredibil cîte sentimente îţi poate provoca o privire recunoscătoare! Adaugă culoare în viaţa ta, chiar dacă afară e gri şi trist. Adaugă un roz pentru iubire, un galben pentru soare în suflet, un albastru pentru seninătate, un verde pentru linişte, şi nu uita de roşu! Roşu... pentru pasiune... Adaugă zîmbet fiecărei fraze, şi o privire senină colegilor. Adaugă o aruncătură de gene unei inimi ce trece pe alături de tine. Nu te lăsa dus de val, puiule. Nu te lăsa copleşit de rutină. Îţi trăieşti cei mai frumoşi ani, indiferent ce vîrstă ai. Anii nu contează. Contează cum te simţi tu. Contează ce simţi tu.

Uite, că şi ziua a trecut mai repede, şi mai uşor, şi cu mai puţine probleme, dacă îi adaogi vieţii culoare, condimente şi VIAŢĂ!

Acum culcă-te, şi să visezi flori de măr :) Noapte bună...

No Decaf Allowed!

2011-01-11T00:01:00.000+02:00

- Mă trage la el. Uite, nu ştiu de ce, dar mă atrage privirea lui, la nebunie!

- Dar nu are nimic din ce îţi place ţie de obicei la bărbaţi! Cum poate să-ţi placă el?

- Nu ştiu. Cred că e fructul interzis, de asta şi îl vreau.

- Vic, răspunde-mi doar la o întrebare. Peste o lună tot aşa ai să-l vrei?

- ...

Nuş. De unde să ştiu eu ce voi vrea peste o lună, dacă nici astăzi nu-s sigură ce vreau. S-au săturat cam toţi să-mi analizeze psihicul încurcat, şi pînă la urmă, ridică din umeri „fă ce vrei”. Da eu nu ştiu ce vreau.

***

În troleibusul cu care merg în fiecare dimineaţă spre lucru e frig. Astăzi erau geamurile dezgheţate, dar de obicei, în ultimul timp, erau cu desene de gheaţă şi eu ghiceam dacă am ajuns la staţia necesară sau nu. Am de mers doar trei staţii, şi nu e greu de ghicit. Pe urmă merg pe jos trei cartiere.

În troleibus îi zîmbesc taxatoarei. Îmi zîmbeşte şi ea, că nu are de ales. Eu zîmbesc mai insistent dacă văd că nu-mi răspunde, şi ea nu mai poate rezista. Chiar dacă e un zîmbet zgîrcit, oricum... e ok şi aşa. Eu adun toate zîmbetele trecătorilor, taxatoarei, colegilor, oamenilor din barul unde beau bere seara. Pe urmă mi le amintesc şi le savurez, înainte de somn. (pînă acum, el are cel mai dorit zîmbet). De obicei în troleibus mai sînt vreo 2-3 bătrînele, şi poate 1-2 pasageri uitaţi de pe alte rute sau care s-o fi rătăcit dimineaţa prin ceaţă. Ruta troleibusului meu chiar nu e populară, nici în orele de vîrf.

După trei zile fără cafea (iarăşi cifra 3?!), energizante, alcool, tunţ-tunţ, emoţii (f*ck! nici măcar pozitive!) organismul meu a în stare de şoc, şi simt că mi-e greu să zîmbesc. Mi-i greu să-l controlez şi să-i ordon cum să arate şi ce să facă. Da lumea aşteaptă un zîmbet. Şi eu, vreu nu vreu... scot din poşeta care-i în ruscac, care-i în spate, masca de fetiţă veselă. Şi corespund aşteptărilor.

Eu acasă am cafea fără cafeină. Nu am idee de unde s-a luat dar e unica disponibilă. Eu am impresia că cafeaua fără cafeină e un fel de amăgeală. Ca masturbarea. Parcă ai sex, da parcă nici n-ai. Poate eu mă alint? Dar vreau cafea. Normală. Naturală. Dăunătoare sănătăţii şi vieţii. Mîine mă duc să-mi cumpăr. Boabe. Aromate. Negre. Mmmmm... Şi fulgi de ovăs :)

Pî.Sî.

Am reluat lecţiile de dans. E greu, la fel ca prima oară.

Googling for Love.

2011-01-02T16:50:00.001+02:00

Şampanie, salate tradiţionale, pîrjoale, mandarine şi ciocolate. Ochi sclipitori şi fericiţi. Şi plini de speranţe. Cineva a sărbătorit Revelionul în sînul familiei, cu jumătatea, copiii, părinţii, naşii, finii. Cineva a fost la saună, cineva într-un club mega-glamuros. Cineva a ciocnit paharul de şampanie cu monitorul şi scria altcuiva de peste mări şi ţări în facebook „la mulţi ani, iubire-ndepărtată”. Da poate că cineva a stat în Skype noaptea întreagă vorbind cu cei dragi şi sărbătorind trecerea de la un an la altul „alături” de cei dragi.

Lăsăm la o parte pe toţi cei care au fost cu familiile, rudele, sufletele-pereche. Ei au fost printre cei fericiţi. Ceilalţi tot au fost fericiţi, dar şi-au pus dorinţe diferite. Am urmărit statuturile pe facebook, pe odnoklassniki şi Skype. Am văzut link-urile la care s-a făcut sharing.

Atîtea suflete singure au stat online în noaptea de revelion cu gîndul la o minune. Că cineva va scrie pe wall „La mulţi ani”. Că cineva va scrie un sms – „mie mi-e bine aici, dar vreau să te văd. hai să ne întîlnim”. Că cineva va suna şi va spune „La mulţi ani. Ce faci? Hai mîine la cinema?” Că cineva va veni la uşă şi va bate în loc să sune iar cînd vei deschide uşa, va spune „Sorry, nu am şampanie. Dar tare mai vroiam să te văd!”

Şi tot faci „refresh” la pagină ca să vezi dacă nu cumva a apărut online cineva la care te gîndeşti mai mult decît se cuvine. Şi tot te uiţi la ceas dacă nu a venit ora 00.00 ca să-ţi pui dorinţa. Şi te crezi cea mai singură din lume.

Da lumea singură e singură. Uite-aşa un fel de lonely planet, plină de oameni singuri, în căutare de suflete pereche, în căutare de dragoste, de zîmbete, de înţelegere, de fericire. Şi toţi au dorinţe atît de simple, umane, pămînteşti... X5? Pe dreaq. Oamenii vor să fie fericiţi cu adevărat, şi nici un fel de X5 nu-i va face fericiţi, dacă nu au pe „cineva” alături. Oamenii vor să fie iubiţi şi să iubească. Cu adevărat.

În cătarea iubirii sînt persoanele care au un aparat de radio în casă şi asta-i toată tehnica, şi cei care au Lamborghini în garaj. În căutarea dragostei sînt fetele blonde şi brunete. Singurătatea străg de pe wall-urile fetelor frumoase, cu corpuri de model şi buze pline, voluptoase, şi de pe wall-urile celor care sînt departe de idealurile revistelor de modă. Credeam că felul cum arăţi poate condiţiona fericirea. Dar am văzut ATÎTEA femei frumoase şi deştepte singure... ATÎŢIA bărbaţi frumoşi, interesanţi, inteligenţi şi... siguri...

Singurătatea strigă prin statuturi, link-uri, poze în care se încearcă să arate veseli şi plini de viaţă. Strigă cu CAPS LOCK în disperare.

Nu-mi mai spuneţi nimic despre fiziologie, sindrom de abstinenţă, LTP, one night stand şi alte chestii. Oamenii sînt simpli. Iubesc lucruri simple. Iubesc să iubească. Poate în mod diferit îşi exprimă dragostea, dar totul se reduce la dragoste... Restul rezultă din modul cum înţelegi dragostea şi cantităţile de care ai nevoie.

Să fie oare în Google un răspuns?... search results la mine-s zero...

Aplicaţie pentru realizarea visurilor + Raport de activitate

2010-12-31T18:58:00.000+02:00

Săptămîna asta toţi fac balanţa anului. Financiară, emoţională, balanţa realizărilor şi eşecurilor. Eu tot mă gîndesc la balanţa asta şi tot nu mă pot apuca de ea, dar simt că trebuie deja, altfel nu trec cu capul limpede în noul an! Încep cu dorinţele. Mai greu cu raportarea anului care a trecut :P

Eu de la anul care vine aştept multe. Şi pe ultima sută de metri, fac o listă de dorinţe. Grăbite, aiurite, dar dorite. Unele sînt dorinţe, unele provocări, unele promisiuni.

Vreau sa ajung în Petra anul acesta. Să merg cu cămila prin deşert, să particip la rally în deşert, să beau cafea cu beduinii şi să fumez narghilea în coliba lor.

Vreau să sar cu paraşuta (tandem) şi să mă susţină toţi prietenii pentru un scop nobil. Şi aiurit tot :)

În anul care vine voi frecventa din nou lecţiile de salsa şi am să merg la Latino Party ca să dau foc podelelor la BoozTime :D

Am să ajung cel puţin în 3 ţări pe care nu le-am vizitat niciodată în viaţa mea.

Am să fac primul pas şi am să sărut bărbatul care îmi place indiferent de consecinţe.

Am să merg la meciurile Zimbrilor şi am să-i susţin chiar dacă ajung în altă divizie.

Am să merg în Suedia să susţin Naţionala :P

Am să învăţ să şofez mai bine ca să nu mai fiu un pericol pentru societate :P

Vreau să merg la cursuri de olărit (arată aşaaa de sexy după filmul „The Ghost”!)

Vreau să am timp să mă văd cu prietenii cu care nu m-am văzut de ani de zile şi care au făcut deja copii şi eu-s nană şi tot nu i-am văzut! :)

Vreau să iubesc. Şi să fiu iubită.

Din realizările lui 2010... ce să vă zic :) cea mai mare realizare cred că este faptul că am început să mă cunosc, să mă iubesc, să-mi descopăr „wild sides of me” :) Şi-mi place treaba asta.

Am un job nou. Care mi-a luat timp să înţeleg că îmi place, dar care în fiecare zi mă surprinde cu provocări, dar şi succese mici şi motivante.

Am început să fac voluntariat şi-mi place. Jos pălăria în faţa tuturor voluntarilor, care îşi dedică timpul, experienţa, cunoştinţele lor pentru o cauză! Înţeleg cît este de greu, provocator, dar şi interesant.

Am înţeles că durerea mea este foarte relativă şi cihar minusculă în comparaţie cu a altora.

Şi am înţeles că eu primesc mult mai multă plăcere atunci cînd ajut pe cineva, decît cînd sînt ajutată eu. Mi-a dat Dumnezeu în cale atîta durere, greutate, şi suferinţă, ca să ajungă şi la creierul meu că de fapt, ceea prin ce trec eu, este doar o mică schimbare, şi aia spre bine.

Am înţeles că pot supravieţui fără el. Asta a fost cred că cel mai greu, şi probabil de asta mă simt atît de bine – succesele obţinute greu se apreciază cel mai mult.

Am descoperit noi oameni care îmi fac viaţa frumoasă, care mă susţin, care mă iubesc, pe care îi iubesc şi eu.

Descoperirea anului pentru mine a fost fotbalul şi dragostea spontană a anului – FCZC.

Surpriza anului au fost lecţiile de salsa pe care le frecventam cu mare drag, care îmi plăceau, şi care m-au schimbat.

A.... şi am slăbit :) o cincime din mine :) mai am de lucru, desigur, dar oricum ţin să mă laud :)

Eşecuri... fiecare eşec mi-a fost o lecţie bună, aşa că nu le consider grave :) Dacă ştie cineva eşecuri grave, să mi le spună, eu am să aduc argumente că de fapt este o realizare :P

În concluzie, se primeşte că totuşi anul 2010 a fost unul frumos. A fost un an cu succese, cu lecţii, cu primăvară-n cap, cu păr roşcat şi buze roşii, cu salsa pe malul mării şi cu nopţi de vară în fular galben-verde, cu emoţii, cu pasiune, cu sentimente noi, cu libertate a gîndurilor... A fost un an bun şi pot doar să vă mulţumesc tuturor că aţi contribuit la el! Vă iubesc :)

La Mulţi Ani! Şi cum zice Antoniţa, să fie senină viaţa voastră! :) Mîine va fi o nouă zi, o nouă viaţă! Să vă fie bine în viaţa nouă! :)

În stil epistolar - SciFi

2010-12-27T01:25:00.000+02:00

Dragă Moş Crăciun,

Anul acesta eu nu am fost cuminte. Anul acesta eu am fost o fetiţă rea, iresponsabilă, care s-a gîndit doar la fundul ei. Iartă-mă te rog, dar nu-ţi pot promite că voi proceda altfel în viitor.

Dragă Moşule, mie mi-a plăcut să mă distrez, să-mi fac pe plac, să merg cu oameni noi în locuri noi, să mănînc dejunul pe liniile de cale ferată, să înot noaptea în mare, să dansez salsa şi bachata, să fac îngeraşi pe zăpadă în piscină, să beau vodka cu RedBull la staţia de troleibus la ora 3 dimineaţa, să joc Mafia, să cochetez, să înjur la meciuri, să-mi rup vocea strigînd „Zimbru” şi să-mi fac bătături în palme de la aplauze; mi-a plăcut să greşesc, şi mi-a plăcut să am succese. Mi-a plăcut să plîng şi să rîd, exact atunci cînd îmi venea mie pofta. Să merg noaptea prin băltoace şi să savurez mirosul de flori de tei. Să privesc cerul senin şi să mă tăvălesc prin iarba verde în pădure. Mi-a plăcut să trăiesc.

Mulţumesc, Moşule, pentru lecţiile care mi le-ai dat anul acesta. Anul trecut de Crăciun credeam că m-ai pedepsit, şi probabil aşa era – pedeapsă pentru că am uitat de mine şi m-am dizolvat într-o relaţie consumată deja. Dar totuşi lecţia am învăţat-o şi îţi sînt recunoscătoare.

Moşulică, eu anul acesta nu ştiu ce să-ţi cer, că îmi doresc prea multe. Tot ce îmi doresc, eu pot să-mi cumpăr/fac rost/primesc şi singură. Tu ai putea să mă ajuţi să mă schimb. Să fiu mai bună. Şi, dacă nu ţi-i greu... dă-mi un pic de iubire...

Dragă Moş Crăciun, dacă ai nevoie şi tu de vreun ajutor, spune-mi. Eu am să încerc să te ajut. Şi am o listă de prieteni foarte mare, care sînt sigură, mă vor ajuta şi ei să te ajut pe tine. Tu doar spune.

Sper că nu te-a plictisit scrisoarea mea, data viitoare am să-ţi scriu mai scurt mesajul. O zi bună să ai!

Cu drag,

Vicuşoara.

P.S.

Eu cred că tu nu exişti, eşti un personaj inventat, imaginar (care putea să fie şi mai sexy la o adică), dar scriu aşa... pentru orice eventualitate :P

Un plan!

2010-12-19T14:05:00.001+02:00

Aproape o lună.

Fără blog, fără comentarii ironice şi sarcastice. O perioadă de lucru intens, călătorii, vizite, oameni noi, impresii, realizări şi... gînduri. Gînduri care sînt atît de multe încît nu le pot clasifica şi aranja pe policioare în capul meu; gînduri importante şi interesante la care vreau să fac sharing, dar care sînt ticsite undeva adînc în creieri de alte gînduri, mai puţin importante, dar foarte personale. Şi evident, pe cele personale de tot, nu le pot împărtăşi aici – deja prea multă lume mi-a zis că exteriorizarea sentimentelor mele ar trebui să aibă şi ea limite.

Deci... e sfîrşit de decebrie. Vin sărbătorile de iarnă. Majoritatea prietenilor, cunoscuţilor mei vor merge la părinţi, acasă. Alţii (şi sînt deja mulţi), vor petrece sărbătorile în familie, cu soţii/soţiile, copii, fini şi nănaşi. Cu vin, răcituri, salată „Olivie” şi mandarine sau clementine.

Alte persoane vor merge în cluburi de noapte la petreceri glamuroase, sau underground, pentru a petrece cu gaşca.

Eu am să stau acasă, în ciupicii verzi (care i-am uitat la IT Relax dar după care am să merg să-i iau săptămîna asta) dăruiţi de Lida şi cei 10 copii ai ei, cu fularul galben-verde, cu izvar, la balcon. Sau în faţa televizorului. Şi poate am să rîd de glumele lui Garik Harlamov, sau am să plîng la vreun film ca „Ironia sudibî” sau „Slujebnîi roman”. Încă nu ştiu. Dar cu siguranţă va fi ceva foarte liniştit şi „domestic” :D

În zilele de odihnă, am să merg la cineva din pacienţii de la hospice, ca să le duc cadouri. Nu am colectat nimic pentru ei anul acesta, şi am să merg doar la cîţiva, din iniţiativa mea proprie, din sursele mele proprii. Dacă totuşi este cineva pe ultima sută de metri care vrea să facă caritate de sărbători, sînteţi foarte bineveniţi – am să fiu doar bucuroasă să vă am alături de mine şi să fac sharing cu fericirea de a dărui!

Mai am o dorinţă – să vînd o felicitare. O felicitare handmade, pe care am făcut-o eu personal, cu ajutorul prietenilor mei, iar banii colectaţi să-i donez la hospice. Felicitarea s-o semnez din numele tuturor care au „cumpărat-o”, şi s-o trimit unuia din copiii care se află la îngrijirea hospice-ului „Angelus”, cu urări de sănătate şi cu multă dragoste. Deoarece poate fi ultimul lui/ei Crăciun... deoarece eu mai am sărbători înainte, eu voi mai fi cu prietenii, familia mea, cu o viitoare familie, iar ei... ei pot să nu-l mai vadă pe Moş Crăciun niciodată-n viaţă!

Toţi ştiţi cum mă puteţi găsi. Toţi aveţi un plan pentru sărbători. Ştiţi ce aveţi de făcut, dar dacă nu ştiţi – sunaţi-mă! Am eu idei multe! :) Eu nu am spirit de sărbătoare, nici un fel de spirit de Crăciun. Încerc să-l fac altor persoane, şi dacă vreţi, mă puteţi ajuta.

Eu am auzit piesa asta abia ieri noaptea. Şi mi-a plăcut. Ca de altfel, toate piesele care mi-au fost recomandate în ultimul timp...

Let's keep smiling!

2010-12-02T00:16:00.001+02:00

Trec zilele ca clipele. Trec anotimpurile şi nici nu le observ. Parcă ieri ai plecat în iarnă, şi azi a venit iarna înapoi la mine. Am păşit în iarna asta cu ochi închişi, de parcă nici nu am văzut-o - prea mult de lucru, prea multe evenimente, multe impresii, cuvinte inutile şi inoportune, prea multe presiuni de gînduri asupra neuronilor mei instabili.

Gata, despre schimbările climaterice am vorbit, să trecem la temă. Cît timp te interesează o persoană? Am în vedere, dacă persoana nu face nimic ca să menţină interesul, pe tine cît te ţine? Eu mă ţin dubios de lung deja. Şi începe să-mi fie frică de interesul meu.

Back la climă şi formele apei în natură: azi mergeam cu maşina prin oraş şi admiram luminile din PMAN. Admiram perechile care se ţineau de mînuţe şi se giugiuleau sub brad. Şi ascultam Doris Day.

Sursa> social.moldova.org

Castele de nisip

2010-11-30T01:16:00.000+02:00

Vicuşoara, dragă, tu ai o problemă. Imediat ce vezi nisip în faţa ta, tu îţi aduci uneltele, lopăţica şi căldăruşa, şi începi construcţia! Tu construieşti un castel, pui perdeluţe pe la turnuleţe, îl faci frumos de parcă participi la concursul castelelor! Şi după ce ţi-ai făcut totul cum îţi doreai, tu afli că nisipul era cu totul pentru altă destinaţie. Că nu are nici o treabă cu castelul tău.

Fac castele de nisip cînd vine vorba de-o relaţie. Fac castele de nisip cînd îmi aleg lideri politici care să-mi ghideze ţara. Fac castele de nisip cînd întîlnesc un om nou în viaţă. Fac castele de nisip în pustiu, unde nu trăieşte nimeni. Unde ele nu trebuiesc nimănui – beduinii sînt fericiţi în cocioabele lor.

Iniţial, nu am vrut să scriu despre alegeri nimic pe blog. Eram dezamăgită. Dezamăgită că nu îmi împărtăşeşte opinia mea 100% din populaţia ţării. De ce nu au votat toţi ca mine?! Am avut un şoc cînd s-au spus rezultatele procesării a 4% din buletine. Spre dimineaţă m-am trezit cu un sentiment ciudat că voi avea un viitor luminos – intrasem atît de mîndră în cabina de vot ieri! Şi am apăsat ştampila pe cerculeţul magic cu tărie, convinsă că fac o alegere corectă! Cred că ştergeam norii cu nasul de mîndrie cînd ieşeam din secţia de votare.

Dimineaţă citeam ştirile şi priveam video de la secţiile de votare de peste hotare. Mii de moldoveni stăteau în rînd ore întregi, în ploaie, frig, poate nemîncaţi, nedormiţi după un drum lung. Cîntau cîntecele lui Aldea-Teodorovici şi aşteptau acele 2-3 minute cînd li se va permite să voteze. Cînd li se va permite să-şi expună opinia. Cînd vor avea şansa să zică „vrem acasă, vrem lîngă copii noştri, vrem la mamele noastre” prin aplicarea unei ştampile. Îmi curgeau lacrimi pe obraji cînd mi-am închipuit acele persoane care au mers la vot doar din cauza că „ea boiusi esli k vlasti pridut liberalî – oni zastaveat uciti rumînskii!”. Şi dacă bătrînelele mai au o scuză (nostalgia – că doar cu asta îşi mai trăiesc ultimele zile), păi fifele astea glamuroase trebuiesc apucate de pletele crescute artificial la saloane şi duse la cursuri de română. Să vadă că nu muşcă.

Azi seara nu că mi-aş fi schimbat opinia faţă de comi. Nu că mi-aş fi trădat idealurile. Pur şi simplu, înţeleg, că nu toată Moldova are aceeaşi opinie ca şi mine. Îmi dau seama că este o spălare de creieri în masă. Ştiu care pot fi consecinţele. Şi ştiu ce am de făcut mai departe. Să lupt împotriva ideilor învechite. Dar asta nu mă va face să plec din ţara mea! Asta nu mă va face să cedez! Nu am să plec în ţări străine în căutarea unei vieţi mai bune. Deoarece fericirea şi viaţa ne-o facem noi, cu mâinile noastre. Şi nu contează unde sîntem.

Te iubesc, Moldova, chiar dacă dai prin gropi.

Te iubesc chiar dacă n-ai noroc.

Eu sînt fiica ţării mele - sînt fiica Moldovei!

Fiica Codrilor, a doinelor şi horelor frumoase!

Se caută o zînă.

2010-11-23T21:36:00.000+02:00

Ieri am văzut zîne. Adevărate, care îndeplinesc dorinţe. Toată lumea ştie deja despre prăsadele magice, care mi le-au adus fetele la lucru după ce într-o seară am zis că mi-i dor de prăsade. Ieri a fost o zi neobişnuit de frumoasă – cu dorinţe împlinite, cu aromă de cafea, zîmbete, şi cu momente pozitive.

Iar azi am avut cîteva întîlniri, şi am comunicat foarte mult cu lumea. Unul din beneficiarii noştri mi-a spus o istorie care m-a şocat. Nu, eu azi mai multe istorii şocante am auzit! Dar despre asta m-am hotărît să scriu pe blog.

O tînără familie. Primul copil. Cu dezabilităţi mintale. Adică... este autist. Este o minune de copil, care zîmbeşte, are ochii mari frumoşi albaştri, însă are deficienţe intelectuale. Are doar doi anişori şi nu este cu nimic vinovat. Zîmbeşte atrăgător. Mămica sa îl iubeşte la nebunie, probabil şi tăticul. Dar tăticul i-a spus mamei că „Ori îmi faci alt copkil sănătos, ori eu plec de la tine. Alege, ori copkilu ista debil, ori eu.”

Într-un fel oarecare, vina despre starea sănătăţii copilului este din start pusă pe umerii mamei. Şi plus la toate, tăticul drăgălaş, se comportă de parcă e la magazin – acest copil nu-mi place. E cu defect. „Vreau alt copil pentru sexul calitativ care-l fac! Eu merit ceva mai bun, nu un copil cu defecte!”

Eu nu cunosc această familie personal, nici măcar nu le cunosc numele. Nu am nici un drept să dau sfaturi, sau să influenţez cumva deciziile lor. Dar dacă aş cunoaşte această mamă, i-aş spune să plece de la soţul său. Să plece imediat, cît de repede poate! Să nu piardă timpul pentru bagaje! Să fugă de el ca de ciumă! Să-l trimită nahuuuuuuuuuuuuuui!

Mîine îmi doresc zîne, care să poată oferi acestei mame putere de a decide să-şi crească copilul fără să mai poarte în gît şi jugul unei iluzii de bărbat.

HR, gastronomie şi religie

2010-11-21T23:47:00.001+02:00

Majoritatea persoanelor mănîncă cu poftă. Savurează mîncarea lor, simt gustul, le place sau nu le place şi o schimbă. Dacă le place să ia masa la un anumit restaurant, merg acolo deseori, dacă nu le place, merg în altul mai scump, sau acceptă unul mai ieftin, dar destul de gustos, ca să fie comestibil.

De ce atunci cînd începem să lucrăm, nu lucrăm aşa, de parcă am mînca? Să lucrăm cu poftă? Aşa, de parcă ar fi cel mai plăcut lucru din lume? De parcă ai mînca o îngheţată cu dulceaţă de vişine mărunţele cu sîmburi?

De foarte multe ori privesc cum lucrează lumea – parcă ar fi în lagăre de concentrare, sau au de cărat pietre la construcţia piramidelor. Dimineaţa abia de-şi tîrîie picioarele la lucru, doar din cauza să nu fie pedepsiţi de şefi. Cu o deosebită plăcere ar suna medicului de sector să ia o „foaie de boală” pe vreo 2-3-4-5 zile. Stau la lucru de la oră la oră, fac doar STRICTUL necesar, şi cu o mutră acră de-ţi vine să scuipi în sîn să nu ai visuri urîte noaptea. Sau chestia asta cu „da eu nu ştiu cum se face.....” cînd vine vorba de ceva PUR de specialitate! Aceeaşi contabilitate, care trebuie un contabil să cunoască, dar NU se bagă în amănunte, ca să nu-şi complice viaţa. Mă omoară!

Am fost eu în secta asta. Ştiu cum e să mergi la lucru ca la moarte. De parcă tre să urci pe eşafod. Ştiu cum e să tresari la sunetul şefului că ştii întrebarea ce va urma: „e gata?!”. Nu, blya! Nu-i gata! Că eu nu pot lucra sub presiune! Nu mă stresaţi! Eu-s femeie gingaşă, care trebuie netezită, alintată şi cătată-n coarne. Mi-am dat seama că eu din 24 ore pe zi, dorm vreo 7-8, minimum 8 le pierd la lucru, vreo 2-3 le pierd gîndindu-mă ce lucru de rahat am, şi ce mai rămîne încerc să fac lucrul care trebuia să-l fac în timpul orelor de lucru. Eu nu aveam timp pentru mine (eventual, să merg la manichiură sau la frizerie), nu puteam să mă văd cu nimeni „că am de lucru diseară acasă”, să mă distrez, să fac sport, să trăiesc. Eu m-am trezit într-o zi, şi mi-am dat seama că eu nu trăiesc. Eu doar mut picioarele de acasă, la un lucru pe care nu-l iubesc, şi care nu-mi aduce nici o satisfacţie (în afară de financiară), şi care îmi mănîncă din zilele mele. Şi nici eu nu eram la locul potrivit.

Postarea aceasta nu trebuia să ajungă la vocaţie în general. Era vorba despre faptul că fiecare persoană trebuie să-şi iubească lucrul, şi să-l facă calitativ. Dacă eşti chelner, zîmbeşte, deserveşte frumos, elegant, cu zîmbetul tău tu faci ziua frumoasă pentru toţi vizitatorii restaurantului.

Dacă eşti controlor în troleibus, fii amabil, vorbeşte frumos cu pasagerii, întreabă bătrînica care a urcat dacă vrea să se aşeze sau coboară la următoarea. Vezi dacă se simte bine femeia palidă din faţă.

Poţi fi zidar, politician, vînzătoare de fasole la piaţa centrală, chelner într-un restaurant mexican (care CHIAR m-a impresionat prin profesionalismul său!), frizer într-un salon glamuros, jurist, contabil – nu contează ce! Dar fă lucrul aşa, de parcă ai fi DUMNEZEUL jobului tău!

Lucrează aşa, cum mănînci :) Cu poftă. Savurează fiecare zi de lucru, fiecare posibilitate de creştere profesională, fiecare însărcinare de la şef priveşte-o ca o posibilitate de a te exprima şi a-ţi demonstra capacităţile.

***

În fiecare zi, merg la lucru şi îmi fac dispoziţia pentru întreaga zi cu muzica din căşti. Cînd intru în birou, eu zîmbesc. Ca să-mi zîmbească şi colegii mie. Pentru că-mi place cînd mi se zîmbeşte. În timpul zilei uneori vreau să mă dau cu capul de tastatură şi să strig la toată lumea, că fac ceva ce nu ştiu cum se face, sau nu se primeşte, sau nu-mi place, sau mă strigă cineva drag în skype şi eu nu am timp să-i răspund. Dar spre sfîrşitul zilei de lucru, eu mă strădui să ies din biru cu zîmbet. Cu sufletul împăcat, că „azi am LUCRAT”.

***

M-a „infectat” cineva cu cîntecul acesta azi :) Sper să vă infectez şi pe voi, ca să lucraţi în ritmuri mai vesele :)

Lista ne-electorală. Versiunea 1.2 - Listă de frumos.

2010-11-20T00:23:00.000+02:00

Frumoşi sînt tinerii care se plimbă perechi în parcul tomnatic, ţinîndu-se de mîini, cu priviri gingaşe, păşind agale pe alei.

Frumoase sînt zîmbetele mamelor cînd îşi privesc copiii alergînd prin ogradă.

Frumoşi sînt bărbaţii îndrăgostiţi, cu ochi sclipitori, cînd se grăbesc acasă, la persoana dragă.

Frumoase sînt buzele unei femei cînd spune „te iubesc”.

Frumoase sînt mîinile mamei mele – cu bătături, îmbătrînite, dar gingaşe şi iubitoare.

Frumos e zîmbetul tăticului meu cînd vorbeşte despre mămica.

Frumoşi sînt jucătorii mei preferaţi cînd cîştigă meciul şi se apropie să salute galeria.

Frumoase sînt femeile însărcinate, cu picioarele edemate, burta mare, care obosesc repede, se mişcă ca răţuştele, au sânii plini şi emană fericire în aşteptarea unui miracol...

Listă ne-electorală. Versiunea 1.1 - Listă de dureri.

2010-11-14T22:18:00.001+02:00

Doare cînd vezi o femeie cu copilul de alăptat la răscruce cerşind. Doare că nu ştii dacă cerşeşte de voie ori de nevoie. Doare că nu ştii dacă e drogat copilul ca să doarmă sau l-a hrănit recent cu piept şi e liniştit. Dar oricum, scoţi un leu-doi, cît ai mărunt, şi-i dai femeii nespălate în speranţa că va hrăni copilul, nu va merge să le bea.

Doare cînd vezi o bătrînică, numărînd bănuţii în faţa casei la magazinul de la colţ (la supermarket nici nu se încumetă să meargă sărmana), oftează, şi se întoarce spre ieşire. O ajungi şi o întrebi ce-a vrut să cumpere. Şi cu durere în inimă, alergi şi cumperi o pîine – că doar atît a vrut...

De fiecare dată cînd îi văd bătrîni, neputincioşi, abia de-şi mişcă oasele prin oraş, mă doare, şi îmi amintesc de bunicii mei, care nu mai sînt. Care au fost iubiţi de copii şi îngrijiţi pînă la ultima clip. Acestora cine le va ţine lumînarea? Nu vor muri în apartamentele reci şi îi vor găsi vecinii la primăvară?

Doare cînd vezi o fată frumoasă, cu gentuţa la piept, de parcă s-ar apăra de cuivntele rele ale bărbatului ce-i strigă-n faţă că-i curvă ca şi măsa, şi că nu o mai vrea lîngă el din cauza că el munceşte, da ea azi nu i-a spălat cămaşa... şi duhoarea de la el de vodkă ieftină te duce direct în iadul unde probabil „munceşte” el atît de asiduu... iar fata stă cu ochi în lacrimi şi probabil se gîndeşte unde va dormi la noapte...

Doare cînd vezi o femeie cu vînătăi. De-ar fi cauzat de pasiune aş invidia. Dar după tristeţea şi disperarea din ochi se vede că e din pasiune pentru alcool, sau din complexe de inferioritate bărbăteşti. Şi doare să vezi femeile astea, frumoase, deştepte, gospodine, mame, surori, fiice ale cuiva, înjosite de un nimeni...

Doare cînd mă uit la femeile noastre frumoase, dar chinuite, care lucrează într-o cafetărie, la un magazin, la piaţă sau sînt controloare în troleibus – ele au privirea ditrusă, fără viaţă. Şi ai impresia că le-ar putea reînvia doar o ştampilă în paşaport, care să le permită plecarea în Italia, Spania sau Grecia, să facă bani, să-şi întreţină copii.

Mi-am amintit acum ce mai doare. Şi nu pur şi simplu deranjează, ci chiar doare – copii acelor femei, de mai sus, care au reuşit totuşi să plece undeva în străinătate. Mamele cărora stau în Italia, Spania sau Grecia, îngrijesc ziua de bătrîni, nopţile spală podele sau veselă prin restaurante, duminicile mai aleargă pe la vreun hotel să schimbe albiturile după turiştii nepăsători. Iar copii lor încalţă cele mai strălucitoare cizme care le-au găsit în buticuri, haine frumoase, tapează părul să fie cît mai voluminos (că e glam aşa, din cîte am înţeles eu acum), şi merg în localuri fiţoase, să dea din funduri, să bea Cuba Libre sau Pina Colada, din banii munciţi de părinţi.

Doare cînd vezi un pisoi sau un căţeluş, murdar, flămînd şi îngheţat, care stă lîngă urna de gunoi şi aşteaptă ca cineva să le arunce o bucată de pîine.

Doare nepăsarea. Indiferenţa doare.

Doare să vezi o persoană cu care ai trăit o treime din viaţă, cu care ai împărţit bunul şi răul, cu care ai făcut năzbîtii, haz de necaz, sex, mîncare, curăţenie prin casă, hiking, studii, iar acum stă şi priveşte în altă parte. Îşi poartă ochii peste tot, dar nu spre tine. De parcă nu ai fi. De parcă nu ai fi fost. De parcă nici măcar nu exişti.

Doare înfrîngerea echipei în care te-ai îndrăgostit de la prima vedere. De parcă peste o jumătate de an începi să deschizi ochii şi să realizezi, că nu e chiar aşa cum ai vrut-o tu să fie, dar oricum o iubeşti... şi te dor înfrîngerile ei ca ale tale proprii...

Ce vă doare pe voi astăzi, înafară de propriul destin şi fund?

Cupteoraşul

2010-11-05T00:44:00.001+02:00

Cînd eram eu mititică (da, o fost ş-aşă timpuri) îmi plăcea să o ajut pe mămica să facă mîncare vara, la cupteoraş. Da voi ştiţi ce-i asta cupteoraş? :) Asta-i un fel de construcţie, din cărămizi de obicei, lipite între ele cu lut, care are doar o placă de-asupra, pe care se pun oalele, şi are gură ca o sobă obişnuită, doar că fără uşiţă. Am încercat să găsesc pe net poze, dar nu am găsit nimic relevant, doar această poză micuţă, aşa că vă las imaginaţia să lucreze şi închipuiţi-vă cum arată un cupteoraş (cuptoraş se zice la oraş, iar noi, cei de la ţară, iubim să dezmierdăm lucrurile, să le spunem mai moale pe nume, mai gingaş).

Vara, toată ziua alergam pe drumurile prăfuite şi mă jucam cu droaia de copii de prin mahală. Eu fiind cea mai mărişoară, eram lidera şotiilor şi spaima mahalei (într-o zi am să scriu despre cum veneau vecinii şi rugau părinţii mei să mă dea la şcoală). Cînd ajungeam seara, şi mămica striga „LeeViiicaaaaaaaa! Acasă!” noi cu sora mea ştiam că ne cheamă pe ambele. Ieşeam de prin lanul de porumb (mă jucam de-a ascunselea), soră-mea îşi lăsa prietenele şi veneam acasă.

Pe amurgite, cînd soarele apune şi la asfinţit se bat culorile roşii, albastre şi violete pe cer, la ţară totul se schimbă. Viaţa începe să se scurgă sub un alt ritm. Dacă ziua toţi aleargă în cîmp, la lucru, prin ogradă, pe la vecini, strigă la vite, la păsări, la copii, păi seara toţi se liniştesc. Bărbaţii îşi strîng uneltele cu care au lucrat toată ziua şi le curăţă pentru a le depozita în sărăieş (da-da, anume sărăieş şi nu debara). Femeile pun poalele-n brîu să nu le încurce, şi încep să gătească cina pentru întreaga familie.

În tot ritualul acesta de liniştire a familiei eu aveam rolul meu important – să pun vreascuri pe foc. Şi puteam să stau ore în şir la gura cupteoraşului, să pun cîte un pumn de vreascuri pe foc, pînă făcea mămica mămăliguţa, mujdeiul, scrobul... îmi ardeau obrajii de la căldura focului iar mie îmi plăcea să mă simt utilă. Şi cît gătea, mămica vorbea cu mine. Despre ce-a mai fost ziua, cu cine m-am jucat, ce mai fac vecinii... Sau vorbea cu bunica (soacra ei) şi mie îmi plăcea să le ascult.

Şi cînd era gata mîncarea, noi cu sora mea, Lenuţa, o ajutam pe mămica să servească masa – aranjam farfuriile şi chemam pe toţi la masă. Nu era mare treabă, dar era rolul nostru. În fiecare seară eram şase persoane care mîncam împreună. În timpul cinei discutam ce s-au mai întîmplat peste zi, ce trebuie făcut prin gospodărie, cum învaţă soră-mea, eu încă eram prea mică dar oricum aveam şi eu treabă în discuţii. Bunica (Mămuca Domniţa) avea grjijă ca toţi să fie sătui, să mănînce bine, să nu rămînă „obijduiţi”. Bunelul (Tătuca Alexîi) era un bărbat foarte calm, şi cu un simţ al umorului foarte dezvoltat. Era glumeţ şi „şugubăţ” :) La fiecare masă servea 50gr de rachiu. Producţie proprie. Chiar şi pe timpurile lui Gorbaciov el avea îngropate prin grădină nişte borcane de 10l cu rachiu. Aşa, ca să fie. Pentru orice eventualitate. Noi încă mult timp săpam prin grădină şi dezgropam „comorile” :D

Tăticu avea grijă să mîncăm frumos. Să nu „clefăim”. Şi să nu „sorghim”. Da mămica alerga la plită la masă de cîteva ori, şi cînd se aşeza la masă nu mai vroia nimic... că era obosită... da-i luceau ochii că eram împreună în jurul mesei.

Aaa! Da masa era după casă, sub poamă :) şi cîntau greierii, iar seara se auzea trenul care trecea la cîţiva kilometri de la sat în fiecare seară.

Bunicii au plecat. Nu mai sînt deja de mulţi ani şi mă consolez cu gîndul că am acolo sus pe cineva, care are grijă de mine. Am pile :) Părinţii s-au dus în lume, necătînd la vîrsta avansată. Au ei un fel de lună de miere, pe care nimeni din rude nu o poate înţelege, şi doar noi cu sora ne bucurăm că sînt împreună şi fericiţi. Şi nimic altceva nu mai contează. Am rămas cu sora doar şi nu sîntem acasă. Am şi eu casă (parcă.încă.). Are şi ea. Încercăm să păstrăm ritualul acesta, de cină în familie, deja doar în trei (cu feciorul ei). Dar nu prea reuşim – servici, întîlniri, prieteni, rude, meciuri, dansuri, chestii, trestii.

Mi-e dor.. de multe... de greierii de la Dîngeni, de trenul care trece la 23.00 pe lîngă sat, de mirosul de frunze de nuc arse toamna, de praful din drum, de nucul din ogradă, de cerul de vară...

Vă ofer spre audiţie o romanţă, dacă tot ştiţi deja că ai mei cîntau... păi să ştiţi că cîntau aproape în fiecare seară :)

Crez.

2010-10-25T17:12:00.002+03:00

Eu cred în privirea sinceră a copiilor şi a îndrăgostiţilor.

Cred în zîmbetele ce pot face o zi ploioasă să fie plină de soare şi să apară curcubeul.

Cred că mai există bărbaţi cu principii cavalereşti, care pot învinge un zmeu pentru a salva o frumoasă fată.

Cred că există eroi, care pot merge în foc apă şi război pentru a salva vieţi.

Eu cred în oameni.

Eu cred că atunci cînd văd porumbei, ziua mea va fi bună.

Eu cred că atunci cînd vorbesc cu cineva la telefon, interlocutorul meu zîmbeşte.

Eu cred că primul sărut nu este demonstrativ pentru o relaţie, dar următoarele 2-3 cu siguranţă arată dacă pot continua să fiu cu persoana aceasta.

Eu cred că atunci cînd iubeşti, poţi săruta persoana în public.

Eu cred în puterea cuvintelor şi a gîndurilor.

Cred în spiritul civic al anumitor persoane.

Cred că o ciocolată fierbinte servită la o terasă şi privind cum cad frunzele, alături de cineva drag poate fi magică.

Cred în puterea tămăduitoare a unei îmbrăţişări.

Cred în puterea magică a degetelor surorii mele care îşi plimbă mîinile prin părul meu.

Cred că un un coniac bun servit tîrziu după miez de noapte poate rezolva unele dintre cele mai complicate probleme de importanţă vitală.

Cred că există prietenie între femei dar totuşi invidiez bărbaţii pentru puterea prieteniei lor.

Cred că există dragoste la prima vedere.

Cred că există dragoste adevărată…

Cînd îţi dai seama că iubeşti?

2010-10-22T15:59:00.000+03:00

Eu înţeleg de obicei dintr-o privire, dintr-un gest, dintr-o senzaţie puternică. De exemplu, nu ştiam dacă iubesc brînza cu mucegai. Pînă cînd am încercat-o la recomandarea unei femei frumoase şi deştepte. Mi-a spus să pun o bucăţică pe limbă şi s-o sug încet, pînă se topeşte. Pînă a pune brînza în gură credeam că mor de greaţă. Dar în cîteva minute mi-am dat seama că iubesc acest gust. Absolut specific, absolut straniu, dar plăcut.

Unele chestii le iubesc de-a lungul anilor fără să mă gîndesc de ce şi cum a apărut senzaţia asta. Cum ar fi, cochetăreala (anume aşa şi nu altfel îmi place s-o numesc). Sau toamnele şi ploile. Sau bujorii şi liliacul. Sau îngheţata cu dulceaţă de căpşune. Sau bîrfele cu soră-mea noaptea, sub plapumă, cu chicoteli. Pur şi simplu le iubesc şi gata.

Recent am descoperit că mai este ceva la ce ţin foarte mult. Mergeam cu paşi leneşi, ascultînd una din melodiile celea de dor şi jale, stil rock plîngăreţ. Pe străzile micuţe din centrul capitalei cădeau frunzele galbene şi roşii de arţar, în două cu ploaia rece, iar în locurile unde cădea lumina felinarelor parcă făceau un caleidoscop, ca cel din copilărie. Şi mă gîndeam că fac prostii. Şi aveam un fel de stare de disperare, de parcă era un şobolan în burtă, care roade, roade, roade din tine… şi am simţit pe obraji că ploaia nu-i rece…

Mi-am dat seama că iubesc oamenii. Diferiţi. Aşa cum sunt ei. Şi că fiecare persoană care trece prin viaţa mea, are un rol. Nimeni nu este întîmplător sau tranzit. Întrebările sunt „De ce? De ce el? De ce ei? De ce acum?”

Nu se compară Robbie cu Frank Sinatra, dar... îmi place şi versiunea asta :) Enjoy!

Tu ce valori ai în timp?

2010-10-12T01:24:00.000+03:00

Ne pierdem timpul numărînd secunde.

Ne pierdem timpul calculînd ce e coret şi ce nu e corect.

Ne pierdem timpul şi el curge ca nisipul printre degete.

Ne pierdem timpul fără să ne dăm seama de asta. ne pierdem timpul plîngînd după un om care nici măcar nu ştie că plîngi pentru el.

Ne pierdem timpul gîndindu-ne la ziua de mîine şi făcînd planuri pentru week-end, care nu au nici o soartă de izbîndă.

Ne pierdem timpul ascultînd bîrfe şi judecata unor vînzătoare de la tarabele din piaţă.

Ne pierdem timpul crezînd în bîrfele acelea...

Ne pierdem timpul în rutina zilnică, care ne-o crăm noi.

Ne pierdem timpul făcînd cursuri de „time management”.

Ne pierdem timpul făcînd listele „to do” ca să le punem în sertare şi să uităm de ele.

Ne pierdem timpul cu nimicuri, şi uităm de noi. Uităm să ne iubim. Să ne alintăm. Să iubim pe altcineva. Să mirosim toamna afumată. Să dansăm în ploaie. Să cîntăm în plină stradă pentru că asta ne-ar face chef de viaţă. uităm ce mai este bun şi rău, cu toate listele astea de „pros” şi „cons”. Noi uităm să trăim în graba asta mare.

****

De la cineva am învăţat să trăiesc frumos. Să preţuiesc fiecare clipă, deoarece nu se va mai repeta. Să-mi dăruiesc dragostea din toată inima – aşa, de parcă ar fi ultima oară. Eu nu pot iubi pe bucăţi. Deoarece aşa am văzut că face ea. Iubeşte din inimă, trăieşte frumos, procedează corect.

***

Iubesc fiecare clipă petrecută cu ea. Iubesc duminicile noastre. Escapadele. Iubesc să-mi amintesc cum mi-a spălat prima oară părul aşa ca să nu plîng (aveam o fobie adevărată de apă! eu chiar aveam probleme mari cu igiena personala la vremea ceea :D ) Iubesc să-mi amintesc cum mă proteja cînd eram mică. Iubesc să mă gîndesc la ea ca la un exemplu.

***

Vreau doar să fie fericită. Să fie iubită aşa cum iubeşte.

***

La Mulţi Ani, unica, irepetabilă, scumpă, surioara mea!

Pî.Sî.

Asta-i cîntec dedicat ţie personal! Îţi dau iubirea de ziua ta! :D

Şi era dragoste în ochii lui...

2010-10-10T21:57:00.000+03:00

Mă poţi învinui că nu-s originală, că „ce văd aceea scriu”, dar eu nici nu pretind la altceva. Şi dacă azi m-a impresionat ceva, vreau să scriu.

El arată exact de toţi anii săi. Cu riduri adînci, ochi care şi-au pierdut culoarea, însă au licăr, obrajii arşi de soare, părul dalb... Are barba rasă şi pielea netedă acolo unde e roasă de lamă. Mîinile sale sînt pline de bătături şi ţine microfonul aşa, de parcă s-ar teme de el. Nu-i obişnuit cu microfoane şi toate alea. Mîinile îi tremură de emoţii şi de bătrîneţe.

Bună ziua, oameni buni. Eu mă numesc Moş Onică, şi-s un unchi de-al mirelui. Ce vreu să zîc... Eu iaca am împlinit 51 de ani de cînd cunosc baba mea, şi...
Moş Onică! Dar cum aţi făcut cunoştinţă?
Dap o trecut mulţi ani de-atunci, nu mai ţiu minte...
Hai, că vrem să ştim!

(înţeleg că Moş Onică nu prea vrea să vorbească despre cum s-au întîlnit...)

Am întîlnit-o tot la o nuntă. Am văzut-o şi peste o săptămînă am făcut nunta noastră deam, că nu aveam timp de îmblat de-ici – cole. Ap ce vreu să vă spun. Baba me deam îi bătrînă. O trecut mulţi ani de cînd sîntem împreună. Da pentru mine tot ea-i şei mai dragă!

Aici urmează urături şi felicitări pentri tinerii însurăţei, iar eu stau blocată şi nu-mi pot lua ochii de la Moş Onică. Da el de la „baba lui”.

E nevoie „să cunoşti omul” înainte de a te căsători cu el? Sau faci un pas în abis şi vezi pe urmă ce iese din asta? Ori poate, atunci cînd e dragoste, îţi dai seama imediat?

Lui Moş Onică i-au trebuit cîteva clipe ca să înţeleagă că EA este aleasa inimii. Noi, ceilalţi, ne chinuim ani de zile, avem întîlniri romantice, concubinăm, ne căsătorim, după care divorţăm. Din cauza că... nu ne iubim. Şi nu poţi învinui pe nimeni. Înţelegi, că pur şi simplu este aşa cum este.

A fost Moş Oncă deştept că a ştiut ce-şi doreşte şi a făcut pasul fără a sta la îndoială? Sau a avut noroc să întîlnească dragostea cea mare?

Cui îi pasă?! Eu doar îmi doresc, ca atunci cînd voi trece de 70, să fiu privită cu licăr în ochi şi să fiu „cea mai dragă”.

Dialoguri pe tocuri.

2010-10-07T23:35:00.000+03:00

Hanuman în urechi. Bate un vînt rece de-ţi taie picioarele. Şi eu încă nu mi-am luat cizmuliţe! Am ieşit cel mai tîrziu de la lucru azi – nu prea vroiam să ies afară. Ştiam că mă apucă jălea cea mare – că-i toamnă, şi eu iubesc toamna, frunzele cad, e frumos afară chiar dacă-i frig şi eu merg singură...

De ce nu vreţi să mergeţi cu Gicuşor la medic? Poate îl ajută, poate se tratează?
Ei… pe dracu… nu se mai lecuieşte… eu iaka să vă spun drept, cum am înţeles că el îi altfeli, aşa, cînd o început a clătina din cap şi nu vorbea, şi nu vroia să meargă niş cu bătaia… ap am înţeles că-i prăpădit băietu neu. Eu tot aşteptam că ar să moară într-o zi, da el iaka are deam 13 ani şi tot nu moare…
?! ?! ?!
Ei… ei mor răbdi. Aiştea n-o duc mult. În alte ţări, pe-aiştea ca Gicuşor, invalizi şi oleacă nu sănătoşi, îi nistojăsc… da la noi ian-te… aţi venit voi…

Gicuşor a evoluat mult de la discuţia în cauză. Vorbea tatăl său cu una din fetele unei echipe mobile dintr-un raion; care încearcă să integreze în societate cît mai mulţi copii cu dizabilităţi sau cu necesităţi speciale. Astăzi Gicuşor merge la şcoala din sat, învaţă alfabetul, învaţă să scrie, îi place să deseneze şi să-şi ajute tatăl pe la gospodărie. Pentru luna viitoare are planificată o intervenție chirurgicală şi după Anul Nou încă una. E posibil să se recupereze cam la vreo 80%.

Am auzit astăzi istoria aceasta, într-o vizită în teritoriu. Am rămas şocată de atitudine, de necunoaştere, de situaţie, de viaţă...

Şi mi-am amintit imediat o altă discuţie, de acu vreun an în urmă. Soţia unui bun prieten era însărcinată, şi ştiam cît de mult îşi doresc acest copil. Într-o zi, mi-a spus că aveau problem – medicii au depistat nuş ce boală (nu sînt medic şi nu reţin toate cuvintele alea îngrozitor de deştepte), care o avea copilul încă în burtica mamei. Ceva grav, ce putea crea deficienţe serioase mintale în viitor. Era prea tîrziu pentru a întrerupe sarcina sau a face alte intervenţii. Era distrus. Însă în ochii săi am văzut hotărîre. Şi linişte. Mi-a spus ceva, care m-a marcat şi pînă acuma.

Ştii, Victoria, ce mi-a zis soţia mea? A zis că dacă Dumnezeu ne dă acest copil nouă, el ştie ce face. Eu sînt medic, soţia mea este psiholog. Noi avem studii şi cunoştinţe, slavă Domnului, vom face şi bani cu timpul ca să întreţinem copilul, şi vom putea să-i oferim toată dragostea şi îngrijirea de care va avea nevoie. De ce să-l deie unui sărac, care nu ştie ce să facă cu el?! Noi vom putea să-i oferim acestui copil tot ce este mai bun, ca să fie fericit, la maximum cît va putea. Iar dacă va fi sănătos – în viitor oricum vom înfia un copil cu probleme de sănătate mintală, sau cu alte necesităţi speciale. Pentru ca să nu lăsăm cunoştinţele şi posibilităţile noastre să se irosească. Să ajutăm şi să facem măcar încă un copil fericit.

Atunci am plîns, cînd am ajuns acasă. Încă mai puteam plînge. Am plîns de dragoste pentru oameni, de stimă pentru prietenul meu, de admiraţie pentru soţia lui, de dor de un copil, chiar şi cu probleme... Copilul lor este sănătos, aleargă prin casă şi face şotii, şi nu are nici un semn de probleme. Ei sînt cei mai fericiţi părinţi din lume.

***

Mîine e meciul Moldova-Olanda şi eu voi fi acolo, prezentă, ca să strig din toată inima „Hai, Moldova!”. Şi în timp ce strig, voi admira cuplurile din tribune, care într-o zi vor avea şi ei copii. Şi mă vi gîndi că vreau şi eu copil. Aşa cum îmi va da Dumnezeu într-o zi. Şi că am să-l iubesc şi am să-l fac fericit indiferent de ce se poate întîmpla. Că viaţa asta e a dreaq de dificilă şi complicată... niciodată nu ştii ce ţi se poate întîmpla.

Poate că de asta e frumoasă? Că are surprize? Uneori plăcute, iar uneori din alea după care cauţi furculiţa să-ţi smulgi vinele de la încheieturi... dar asta e deja altă poveste, şi am s-o povestesc în altă seară rece de toamnă, cînd am să vin acasă pe jos, cu Hanuman în urechi, mănuşile pe mîini şi în gînd am să ticluiesc o poveste despre surprizele vieţii :D

Un fel de post necoerent

2010-09-26T21:35:00.001+03:00

- De ce vrei să fii cu ea?

- Pentru că îmi este bine cu ea. Ea are grijă de mine.

- Şi tu? Ai grijă de ea?

- Păi… ea nu are nevoie… probabil… nu m-am gîndit la asta.

- Tu eşti idiot?!

Omul este egoist. Aşa e firea sa. Cînd iubeşte, el (hai să fim sinceri – şi ea) iubeşte comodităţile legate de persoana respectivă, timpul petrecut plăcut, satisfacţia morală, fizică, sexuală, (de ce nu şi gastronomică?), etc. Omul iubeşte ceea ce l-a făcut să se simtă bine. Şi de fapt, nu e rău asta! Doar că ar fi bine să se gîndească şi la binele persoanei pe care susţine că o iubeşte… se simte el/ea bine? Nu suferă? Are atenţie destulă? Nu se sufocă de la prea multă atenţie?

În mintea mea, dragostea adevărată este o dedicare. Un refuz de „eu” şi îndrăgirea unui „tu”. Şi aici trebuie să fac o nota bene: uneori dedicarea ta nu este necesară, este inutilă, şi poate chiar exagerată. Dar aşa înţeleg eu dragostea. Dacă iubeşti o persoană, vrei s-o faci fericită în primul rînd pe ea. Şi apoi, satisfacţia şi fericirea ta vine de la plăcerea cînd vezi persoana iubită fericită – cînd îi vezi ochii sclipind, zîmbetul sincer, vocea tremurîndă de plăcere. Tu eşti fericită că el e fericit.

Spre marele meu şi a mai multor persoane regret, dedicaţia asta iubitoare este uneori inutilă, nu este apreciată, sau chiar devine obositoare pentru persoana dragă. Şi ţi se pare că vrei tot mai mult să arăţi dragostea ta, şi ţi se pare că dacă îi vei face tot mai mult pe plac te va îndrăgi cumva, printr-o minune… da minunea nu apare şi el se îndrăgosteşte de alta. Şi tu rămîi cu dragostea ta frumoasă, pe care ai cultivat-o poate ani de-a rîndul, şi nu ştii ce să faci cu ea.

În acest moment depinde foarte mult ziua ta de mîine de felul cum te comporţi astăzi. Am să fac o caracteristică mică, pur subiectivă a femeilor care suferă din acest motiv. De obicei, noi trecem prin cîteva perioade ale despărţirii de acest gen, nu neapărat în aceeaşi ordine: milă de sine, ură faţă de persoana dragă, ură faţă de persoana cu care a plecat, învinuirea tuturor din jur de ce s-a întîmplat, etc. Este normal că noi suferim. Trecem printr-o perioadă psihologică foarte grea – cineva a îndrăznit să nu ne vrea! Dar din orice situaţie trebuie învăţată o lecţie. O lecţie corectă, nu una pe care vrem s-o vedem noi. Cum te comporţi în acest moment? Faci crize de isterică şi te comporţi ca o căţea? Vezi în toate femeile rivale doar din cauza că te-a lăsat pe tine? Urăşti femeile din cauza că nu te mai vede pe tine la fel de frumoasă şi dorită? Sau poate totuşi te apuci de tine şi de viaţa ta, încerci să faci ceva frumos. În opinia mea, este important să păstrezi demnitatea.

Poate că fierbi în suflet, poate că vrei să urli la cer (şi crede-mă ştiu ce zic cînd scriu asta!), poate că vrei să dai foc oraşului în care trăiește şi el, poate vrei să-i zgîrii ochii fiecărei femei care trece pe alături de tine. Dar fii demnă.

Pune-ţi întrebarea „unde am greşit eu?” nu doar învinui toată lumea. Şi vreau să ştii, că poate să nu fie vina ta. Şi nici a lui. Şi nici a alteia. Poate pur şi simplu aşa s-a întîmplat. Sometimes shit happens, cum zic alţii.

Vezi momentele pozitive din situaţia creată. Poate la început e mai greu, dar pe urmă vin şi momentele pozitive în cap. Vezi cîte posibilităţi noi ai. Vezi cîţi ochi noi de admiratori te înconjoară. Vezi cîte uşi noi se deschid. Vezi cîte poduri noi sînt construite. Vezi cît timp frumos şi liber apare. Vezi cît de frumoasă eşti!

Şi-acum merg la primele idei din această postare. Totuşi, cum iubeşti? Iubeşti egoist, şi vrei să fii cu el indiferent ce simte el? Chiar dacă e din obligaţie? Chiar dacă deja îi este silă să te vadă şi să se culce în acelaşi pat cu tine? Chiar dacă face sex cu tine şi are erecţie doar cînd se gîndeşte la alta? Chiar dacă-i stau în gît bucatele gătite de tine? Eşti gata să trăieşti aşa? Vei fi tu fericită? Sau alegi măcar unul din voi doi să fie fericit?

Încă-l mai iubesc. Dar respect dragostea lui. Încă nu mă pot împăca cu gîndul că iubeşte o altă femeie. Dar respect alegerea lui. Încă nu pot fi fericită de la faptul că este el fericit. Dar asta vreau. Încă mi-e greu să accept că este fericit fără mine. Dar încerc să fiu fericită fără el.

Într-o zi, am să iubesc dragostea lui pentru o altă femeie.

Hăinuţe comode

2010-09-22T16:04:00.000+03:00

În fiecare dimineaţă noi îmbrăcăm hăinuţele curăţele şi mergem să facem faţă unor noi provocări. Unii îşi planifică de cu seară ce vor îmbrăca a doua zi, alţii doar deschid uşa la şifonier şi iau prima haină de acolo. sau mai sînt persoane care aleg o oră bluziţa, ca pînă la urmă să ia una veche dar preferată.

În fiecare zi îmbrăcăm pe faţă o mimică - de student exemplar, de hoinar, de femeie frumoasă, de femeie deşteaptă, de bărbat ocupat de carieră, de copil al cuiva, de contabil, de şef, de angajat, de şomer, de om fericit, de om distrus, etc.

Azi mă gîndeam la cîteva persoane, care îmbracă atît de comod "haina" de nefericire. Noi toţi avem tendnţa asta, doar că am notat acest lucru nu la mine desigur, că e mai uşor să vezi ce se face peste gardul vecinului decît sub nasul propriu.

Iaka punem pe faţă un zîmbet de genul „nu-nu! Eu sunt bine… am să mor degrabă, dar sunt bine.. jeliţi-mă vă rog că sunt nefericit!”, facem privirea tristă, aplecăm umerii, pomeţii şi tot ce mai putem apleca. Şi arătăm lumii că „eu zîmbesc! De dragul vostru, dar în realitate sunt nefericit!”

Nouă ne face plăcere nefericirea. Deoarece putem primi atenţie. Atenţia cuiva drag? Al unui străin? Putem aborda un străin de peste mări şi ţări prin spaţiul internaut şi să ne jeluim pînă la 4-5 dimineaţa, cît de nedreaptă este viaţa. Şi atunci cînd se pare că începe să răsară soarele, să se rezolve problemele, noi intrăm în panică. Ne sperie asta. Şi dacă eu voi fi fericit, cine se va mai uita la mine?! Cine îmi va zice „lasă că va fi bine?!” cine mă va cuprinde pur şi simplu ca să mă simt eu bine?!

Tu cînd simţi că hăinuţa de nefericire s-a demodat?

Despre alegeri

2010-09-22T15:52:00.000+03:00

Nu vreau să vorbesc despre alegerile parlamentare. În acest domeniu eu mă strădui să nu-mi bag nasul – îmi fac datoria de cetăţean, merg la votare de fiecare dată, îmi exprim şi eu poziţia şi opinia proprie (poate fi extrem de subiectivă – dar e a mea!) şi merg înainte.

Alegeri avem în fiecare zi. Azi dimineaţă aveam de ales – să stau cu 10 minute mai mult în staţie pînă vine un microbus mai gol, sau să merg cu un autobuz care nu ştiam exact unde merge. Am ales să merg cu autobuzul. Am ajuns în altă parte a oraşului. Am alergat pînă la lucru că întîrziam. Am întîrziat cu 5 minute. Dar a fost alegerea mea să încerc ceva nou şi poate mai comod. Mîine poate merg tot cu acelaşi autobuz, dar mă pornesc mai dimineaţă. Nu ştiu încă. Fac alegerea mîine.

Azi am ales să beau espresso în loc de moccacino cu fetele la serviciu. La prînz am ales să merg la cantina mai ieftină decît la cantina cu mîncarea mai gustoasă. Diseară am ales să nu merg la cursuri din cauza febrei musculare dar în schimb să merg pe jos mai mult.

Eu aleg de multe ori pe zi, de multe ori în viaţă. Într-o zi a trebuit să aleg dacă trebuie să lupt pentru dragostea mea sau să respect dragostea lui.

Am ales să fiu fericită într-o zi.

Miros bostăniu

2010-09-19T00:34:00.000+03:00

Au început să ruginească frunzele. Azi le-am văzut. Nu, le mai vedeam eu desigur prin parcuri, pe marginea străzilor, dar astăzi le-am văzut prin Moldova. Galbene, palide, parcă un pic triste. Încă nu cad asemeni ploilor. Încă nu au apărut culorile roşii pasionale de toamnă. Dar se simte în aer mirosul de poamă, mere, miros de coajă de stejar, de nuci, şi de aer rece.

Toamnele au gust de măr. Acru şi dulce combinat, cu coaja tare. Mustos. Cînd muşti un măr, ţi se închid ochii de la acreală, simţi plăcerea dulceţii, şi ţi se scurge sucul de măr pe barbă. Şi te lingi repede ca să nu ajungă pînă pe gît şi piept.

Toamnele au gust de poamă. Dulce. Dulce de ţi se întunecă în ochi. Poamă neagră, din aia care lasă dinţii şi limba colorată. Sau „Lidia”. Da ce miros are „Lidia” astaaaaaaa! Şi ce must iese din eaaaaa! Mmmm... îmi lasă gura apă doar cînd mă gîndesc la mustul care va fi în toamna asta!

Toamnele au mîinile roase de la ştiuleţi de porumb – cînd îi culegi de pe deal, şi te tai cu frunzele lor... şi rămîn bătături de la porumb...

Toamnele au culoarea bostănie – de la bostani, desigur :) rotunzi, burduhănoşi, care îi scobeşti şi faci din ei „străşnicii”. Nu mai ştiam eu de Halloween în copilărie! Eu pur şi simplu făceam „drăcuşori” şi-i puneam pe gard. Şi ne ascundeam cu fetele prin tufari să vedem reacţia trecătorilor. Care era mai de treabă (trecător), simula un fel de spaimă... spre marea noastră plăcere! Şi chicoteam în tufari de ţi se părea că-i cine ştie ce fericire!

Toamnele au încălţămintea plină de noroi. Nu, nu de noroi. Chiar de glod! Că la mine-n sat se zice „glod”. Şi taaaare o mai primeam de la mămica cînd veneam acasă plină de glod pînă peste urechi. Nu ştiu cum făceam asta, dar reuşeam! (ţin minte, că eu neapăram „vînam” toate băltoacele, ca să-mi spăl botişoarele în ele... şi aveam încălţămintea plină de apă, picioarele ude, şi glod după urechi.)

Toamnele mai au miros de crizanteme. La mulţi le-am zis deja, că florile mele preferate sînt cele „de sezon”. Primăvara iubesc lăcrămioare şi liliac, vara îmi plac romaniţele şi clopoţeii, iar toamna... toamna iubesc astrele şi crizantemele. Iubesc astrele pentru culorile vii şi crizantemele pentru mirosul lor. Îmi place că stau în apă mult timp şi toată casa e plină de aromă de crizanteme tomnatice...

Toamnele sînt ude. De ploi mărunte, ciobăneşti, care durează cu săptămînile. Ploi care se scurg pe geam, pe parbrize, pe haine, pe umbrele, pe ochi, pe buze, pe după ceafă. Ploi care spală lacrimi şi suflete. Ploi care aduc speranţe noi şi le omoară pe cele vechi.

De ce dreaq nu mai plouă atîta timp?!...

Şi... savuraţi o piesă de toamnă cu mine :)

Cînd eram la mama fată...

2010-09-15T13:02:00.000+03:00

Cînd eraaaaam la mama fatăăăăă

Îmi veneau flăcăi la poartăăăăă

Da n-am stat la sărutat, da n-am stat la sărutat

Să nu-mi iasă vorbe-n saaaat!

Textele cîntecului erau exact potrivite pentru o fetiţă de 3-4 ani, cu părul scurt în stil băieţesc (eu totuşi cred că aveam păduchi, de ce altceva mă tundeau părinţii permanent aşa?!).

Mahala în care am crescut era vestită pentru numărul mare de copii şi adolescenţi – serile cînd ne adunam la joacă, puteai număra în jur de 70 de copii! Desigur, încă de mică îmi plăcea compania băieţilor, şi mai ales a celor mai mărişori! Şi eu le eram dragă, că aveam gropiţe în obrăjori şi cîntam frumos :) Aşa că mă prindeau (eu cochetînd fugeam de ei!) şi mă urcau pe gard sau pe fundamentul unei case care era în construcţie, şi îmi ziceau că mă coboară de acolo doar după ce le cînd „cînd eram la mama fată”.

Era unu, Dinu Berco – lui îi plăcea cel mai tare cîntecul, mie îmi plăcea de el şi-mi plăcea că mai avea prieteni şi din alte părţi ale satului care veneau la el în vizită (erau băieţi mari puneau ei la cale ceva permanent). Şi nu conta că eu aveam vreo 4 ani da Dinu era bun de însurat – îmi era dragă şi puteam să-i cînt toată ziua :)

De ce vă scriu toate astea? Că azi mi-am amintit cîntecul şi-mi tot bîzîie în cap. Am încercat să-l găsesc pe Youtube sau Trilulilu, dar nu am reuşit. Sensul cîntecului era că de fată mare interpreta se bucura de mare succes însă tot nu s-a dat la sărutat şi nu a stat la sfat ca să nu-i iasă vorbe-n sat. Şi tot s-a dat cu fundu la gard, şi-acuma ea nu are vorbe-n sat, în schimb toţi băieţii care-i veneau la poartă s-au însurat şi ea a rămas singură.

Azi Dinu e însurat, locuieşte pe undeva în afara ţării, şi nu am mai auzit de el de ani buni! Majoritatea prietenilor cu care mă jucam serile pe mahală deja îşi trăiesc viaţa care şi cum poate. Eu nu-mi amintisem cîntecul de foarte mult timp, şi azi mi-am dat seama că mi se asociază cu cineva. Cu cineva, care de gura lumii şi-a refuzat multe în viaţă... De frică "ce va zice satul". Ap fetelor, nu cătaţi la gura lumii :) Trăiţi-vă viaţa, aşa cum o doriţi voi, că gura lumii nu o închizi, da şansa de a rămîne cu buza-nflată e mare!

Nu am găsit cîntecul din repertoriul copilăriei mele, aşa că vă ofer altă variantă din aceeaşi serie, ca să nu ascultaţi varianta mai perversă şi urîtă :)

Summer wine

2010-09-02T01:23:00.000+03:00

Primăvara 2010 a purtat numele de „Primăvara Mea” – în ea m-am căutat, m-am găsit (pe alocuri), m-am adunat de pe jos, m-am reparat şi am pus bazele unei noi versiuni de Victorie. Un fel de Victoria_Delta_Version.exe. Neapărat executabil, că altfel nu merge.

Vara am decis s-o dedic distracţiilor, aşa că a luat denumirea de „Crazy Summer” şi chiar a fost aşa. A fost o vară rebelă, cu distracţie, realizări neaşteptate, cu gesturi şi acţiuni pe care nu le-aş fi făcut niciodată, cu chestii interesante şi scandaloase, cu tot ce este neobişnuit pentru Victoria_Alfa_Version.exe.

Cireşica de pe tort a fost la fel neaşteptată – m-am decis în ultima zi să merg la mare. Nu ştiam cu cine merg exact, unde voi sta, cum va fi, cît mă va costa, CE mă va costa... dar am riscat! Deoarece niciodată nu mai făcusem aşa ceva. A fost vesel. Cu cîntece, glume, cu dansuri pe plajă (ahhh! Ce mă dor muşchii!!!), beach volley, plimbări nocturne, romantică, lună plină, scăldat noaptea în mare, şaurma la „astanovkă”, dejun pe calea ferată, nesiguranţă în ce voi face în următoarea umătate de oră, plăcerea de a savura secunda ASTA (!), de a face ce vreau, cînd vreau, cu cine vreau.

Vara asta a avut miros şi gust de piersică, cireşe, căpşunele; aromă de flori de tei, trandafiri, cafea servită cu cineva drag; emoţii cu baloane multicolore; zîmbete în lan de floarea soarelui; mişcări de salsa, bachata, rumba, vals, etc; sunete de house, trance, latino; o notă de infracţiune (tentativă de furt de mere); gust de vin de vară (de cel cu sărutul unui înger); creieri zguduiţi în fel şi chip; o fericire galben-verde; îmbrăţişări ale unor persoane noi-nouţe-n viaţa mea; şi valuri... multe multe valuri... valuri de emoţii pozitive, valuri de prieteni, valuri de mirosuri şi condimente de viaţă, valuri sărate şi reci, valuri calde de pasiune... valuri felurite-au fost în vara asta :)

Şi din toate cel mai mult mi-a plăcut (de fapt, toate mi-au plăcut), dar am savurat cu adevărat să fac lucruri noi, de care mi-e frică. Mi-a plăcut să înving provocările. Mi-a plăcut să fac un pas riscant. Să accept provocarea, după care să scuip de ciudă, după care să înţeleg că-mi place cu adevărat. Sper în toamna care a venit să pot savura cît mai multe provocări :P

Pî.Sî.
În vara asta am dormit cu mămica... Şi am petrecut duminici cu ea :) cu surioara mea :)

Savuraţi o cupă din Vinul Meu de Vară :) Sănătate!

zile de vară ;)

2010-08-23T00:53:00.000+03:00

Stranii lucruri se întîmplă-n lumea asta. Cînd te aştepţi cel mai puţin, îţi apare cineva în viaţă şi îţi schimbă părerea despre oameni absolut radical de la ceea ce credeai anterior. Sau le confirmă. Da nu-i pe asta!

Stăteam azi cu o persoana dragă cu picioarele peste balcon, cu cafea şi bîrfeam. Despre ce s-au mai întîmplat în vieţile noastre în ultima săptămînă. Despre băieţi, dragoste, sex, dansuri, pasiune, ojă cojită, taximtrişti, artişti, dietă, scîrbă de la cîntar (poate-i defect?!), zile de vară, şi multe altele pe care le pot discuta doar fetele. Şi la un moment dat, îmi zice:

– Vicuşoara, puiule, fii atentă – tu vezi cum te comporţi cu bărbaţii care-ţi fac curte dar nu-ţi plac?!

– Ăăăă... da... de ce? (şi aici mi s-a trezit brusc un sentiment de vinovăţie faţă de toţi cei care mă sună, îmi scriu, mă cheamă, da eu ori îi ignor, ori ies la cafea, zîmbesc, după care şterg numărul lor din mobil, sau care-i am eu puşi în lista de pe Facebook „Off forăva”...)

– Ap iaka. Aşa să te comporţi cu cei care-ţi plac.

Parcă-s mărişoară deam, parcă am griiri (cum se zice prin părţile din nordul Moldovei) de femeie în cap, parcă ştiam de lucru ista, şi.. oricum! Cum îmi place un bărbat – cum încep să radiez ca o pereche de pantofi lăcuiţi de la „Salamandra”! Şi el vede, şi observă interesul meu, şi... nu mai vrea pantofi de la „Salamandra”. El vrea „Ecco”...

Ap iaka. (ştiu că mă repet) Începem producţie „Salamandra” sub lable „Ecco”. Nici chinejii nu vor observa diferenţa! Pînă atunci, savurăm zile de vară ;)

„Shota ne to”

2010-08-22T23:46:00.000+03:00

Eu-s fire tare emotivă. Nu pur şi simplu emotivă, dar cînd privesc un film romantic, îmi cade cîte-o lacrimă ruşinată pe obraz în timpul unui sărut pasional. De-atîta că lumea se iubeşte, de-atîta că dragostea va salva lumea, de-atîta că „uite ce-s frumoşi!” şi aşa mai departe.

În cazul unor filme mai serioase, drame, eu pot plînge şi în hohote. Sau pur şi simplu să-mi curgă lacrimi şiroaie. Da dacă-i de iubire filmul + dramă – gata! Se duce acoperişul ca racheta! Cum a fost de exemplu „The painted veil”, pe care l-am privit de vreo 8 ori, şi de fiecare dată plîngeam, sau „Barber of Siberia”, la care plîngeam în hohote cînd arătau scena unde pe Andrei îl petrec camarazii lui pe peron şi cîntă „Furaaajka milaya moyaaaaaaa”.

De la un timp m-am făcut nesimţită. Eu deam nu plîng în timpul filmelor, şi nu mă ating nicicum momentele pasionale. Tocmai am privit un film despre dragoste, pură, frumoasă, adolescentină, ei se pupau da eu mai nu scuipam pe monitor.

Shota ne to, cum zice mămica... Shota ne to...

Am planificat să mă uit la Dragoste în timpul holerei. Poate mă apucă jălea şi trag un bocet. Nu de alta, da-i duc lipsa deja!

Lumea-ntreagă-mi este dragă

2010-08-14T12:44:00.000+03:00

La începutul anilor `30 ai secolului trecut divorţurile nu erau prea tolerate. Mai ales la sate, unde toată lumea ştie totul. Astăzi e greu să divorţezi şi să nu fii judecat de comunitatea în care locuieşti, iar atunci era şi mai greu. Dar asta n-a oprit-o! Ea vroia divorţ cu orice preţ.

Cînd a întrebat-o judecătorul din raion de ce vrea să divorţeze, a zis că e prost soţul. Judecătorul a bufnit în rîs, şi a mai întrebat: „Dap cînd v-aţi luat, nu ai văzut că-i prost?”.

Ea i-a răspuns răspicat, aşa cum răspundea doar o Bolboceancă adevărată (erau 8 surori!): „Smăscuzaţi. Eu cînd l-am luat de bărbat l-am văzut că-i frumos, nalt, şi am văzut eu că nu-i chiar hîtru, dap niş chiar aşă de prost! Eu vă rog, divorţaţi-ne, că dacă mai trăiesc cu dînsu două zile îi crăp capu!”

Era foarte hotărîtă. I-a fost indiferent de gura lumii. Întotdeauna a ştiut ce vrea de la viaţă, şi lua totul la maxim. Trăia clipele cu intensitate majoră. Rîdea din suflet, dansa de ridica praful din drum la doi metri, iar cînd cînta ea, toţi plîngeau. Cînta frumos. Cu cîntecul trecea prin viaţă. Iubea viaţa, iubea lumea. Mai tîrziu l-a întîlnit pe El – cel care a cucerit-o.

-    Domniţă, tu-mi eşti dragă.
-    Şi tu-mi eşti drag, măi Alexîi.
-    Eu-s vădăoi. Tu eşti singură. Hai să ne luăm!
-    Hai să vedem ce-a ieşi şi din asta...

Era frumoasă foc. De statură medie, cu un corp tînăr şi voluptos. El era nalt. Mîndru. Cu părul negru ca tăciunele. Şi mereu vesel. Cînd s-a însurat prima oară au plîns multe fete din sat. Cînd s-a însurat şi a doua oară, multe din ele au aflat ce-nseamnă invidia cînd vezi o femeie iubită cu adevărat. Deoarece o iubea pe Domniţa lui. O iubea cu pasiune, din tot sufletul, cum numai Ţăulenii pot iubi.

-    Măi Alexîi! Dap de ce întri tu încălţat cu botele de glod pînă-n Casa Mare?! Tu nu vezi că eu am măturat?!
-    Vină Domniţă să te pup, că tare ni-i dragă cînd te văd ră! Eu taman dinadins merg plin de glod, ca să strigi tu la mine!
-    Du-te, măi... copchii se uită...
-    Las să vadă că tata o iubeşte pe mama!
-    Nebunule...

Nu erau bogaţi, nu erau avuţi, dar erau iubiţi şi respectaţi de-un sat întreg. Pentru dragostea lor, pentru familia frumoasă, pentru zîmbetele care erau mereu pe feţele lor. Alexîi şi Domniţa. Şap au mai făcut un băiat şi-o fată...

-    Domniţă, i-o zis mamei o ţigancă, cînd eram eu mititel, că eu am să mor la 83 de ani.
-    Tu pîn atunşi ai de gînd să trăieşti?! Ghiuj bătrîn!
-    Eu am să trec de vîrsta asta! am să trăiesc ca mămuca Anica, pîn la 100 de ani! Să vă fac la toţi în şiudă!
-    Poate i-a păzi Dumnezeu pe copchii de aşă chin şi-i muri mai repede.
-    Domniţă, da dacă eu am să mor, ţie ar să-ţi şie dor?
-    N-ar să-ni mai şie. Deam de-i muri odată.
-    Da nie ar să-ni şie dor... n-am să pot trăi fără tine...

Ea nu mai zicea nimic, îl ţinea de mînă doar. Erau la pat de vreo jumătate de an deja. Ambii.

-    Domniţă, tu m-ai iubit vreodată?
-    Nu te-am mai iubit. Măta m-o vrăjit, că tăt satu ştie că ea era vrăjitoare. Cu capu treaz nu mă mai măritam cu tine!
-    Nu mînca la şi nu trebu. M-ai iubit, eu ştiu.
-----------------
-    Domniţă, tu eşti din neam cu şeriu gurii negru! Tare mai eşti ră! Da frumoşi copchii şi nepoţi am făcut noi... Ţăuleni!

Ea cînta. Cînta cînd lucra, cînd îi era bine, cînd îi era rău. Cînta cînd se întîlnea cu neamurile, cînta în corul bisericesc. Şi mulţi se duceau duminica la biserică ca s-o asculte pe Domniţa lu Alexîi Ţăuleanu. Era tînără şi frumoasă şi cînta di inimă.

Mă învăţa şi pe mine cîntecele ei. Eu ţin minte doar două. Primul deoarece e de dragoste şi răzbunare, unde o fată proastă îşi pierde iubitul deoarece l-a trădat.

Al doilea a mers cu mine prin viaţă. Este un cîntec „de familie”. Cu el petrecem sărbătorile, cu el ne adunăm şi plîngem cînd ne este greu. Cu el în cap am trecut peste toate greutăţile şi m-am străduit să iubesc lumea aşa cum este ea. Indiferent de ce face, cum face, şi cum mă simt eu.

„Lumea-ntreagă-mi este dragă
Şi mi-i dragă lumea-ntreagă.
Şi cuvîntu-mi este gîndul
Şi numai gîndul îmi e cuvîntul.

Şi astăzi eu sînt pe pămînt
M-am născut ca să vă cînt
O cîntare cum nu-i alta
Nici peste mormînt
Şi în versurile-acestea
Viaţa este poveste
Cum nu-i alta pe pămînt

Lumea-ntreagă-mi este dragă
Şi mi-i dragă lumea-ntreagă...

Şi eu dac-o iubesc pe ea
Ca ea-n lume nu era
Nu era decît o fată
Ce-a spus că mă vrea
Şi-am să-i dau ca drept răsplată
Soarele şi lumea toată
Chiar şi viaţa dac-o vrea.

Lumea-ntreagă-mi este dragă
Şi mi-i dragă lumea-ntreagă...

Şi întro noapte de amor
Sînt stăpînul tuturor
Chiar nici Dumnezeu nu poate
Fi stăpînitor
Căci viaţa din amor se scoate
Moartea e stăpîn pe toate
Totul este trecător

Lumea-ntreagă-mi este dragă
Şi mi-i dragă lumea-ntreagă...”

Bloody Moon

2010-08-01T00:17:00.001+03:00

Tu ai văzut vreodată luna roşie? Eu niciodată. Pînă azi. Azi am văzut luna maaare, roşie... şi aproape de Botanica.

Mie îmi plăcea cînd mergeam noi pînă la drumul care duce la Băcioi. Era noapte, trecut după miezul nopţii, iar noi mergeam încolo ca să privim luna. Mergeam aşa tîrziu, deoarce mereu ai lucrat foarte mult, şi cînd te eliberai, atunci îmi acordai şi mie atenţie. De acolo luna se vede mare şi frumoasă. Şi ai impresia că ajunge la pămînt. Noi mergeam încolo, stăteam vreo 10-15 minute, eu mă gîndeam cît e de bine să fiu alături de tine, tu te gîndeai cît e de bine că mîine ai s-o vezi pe cealaltă, şi ambii eram fericiţi. Şi după cîteva minute de idilă mergeam să ne plimbăm cu maşina mai departe.

Ţie îţi plăcea că eu tac. Mie îmi plăcea să fiu alături. Ajungeam uneori şi pînă la Cimişlia! Apoi eu adormeam, sub muzică şi vuruitul motorului... Ţie îţi plăcea să te plimbi cu maşina ca să-ţi vînuri gîndurile. (te rog să apreciezi că nu menţionez aici care gînduri anume) Eu eram fericită să te simt aproape măcar după miezul nopţii.

Uneori mă prind la gîndul că-mi lipsesc „plimbările să privim luna”. Şi astăzi, cînd am fost s-o privesc din alt colţ al oraşului, mi-am dat seama că ea arată altfel. Şi se priveşte altfel. Şi parcă-i mai frumoasă din colţul cela... Este pe str. Ialoveni, o „bortă-n gard”. Şi se vede de acolo tot Chişinăul nocturn. Cred că toate cuplurile de îndrăgostiţi ştiu locul cu pricina. A naibii de romantic! (priveliştea, nu şi locul de observaţie).

Blackmore's Night - Under a Violet Moon

(Doamne fereşte, nu încerc să-şi aduc sentimente de nostalgie acum! Ştiu doar că-ţi place Blackmore's Night)

Adjective.

2010-07-25T00:53:00.000+03:00

Fericită. Aşa vreau să fiu.

Puternică. Aşa trebuie să fiu.

Frumoasă. Aşa mi-aş dori să fiu.

Deşteaptă. Aşa mă cred unii că sînt.

Veselă. Aşa încerc să fiu.

Imprevizibilă. Aşa se primeşte uneori că sînt.

Apreciată. Aşa uneori sînt.

Iubită. Aşa se întîmplă să fiu.

Alintată. Aşa nu sînt.

Eşti curios cum sînt eu? Nu mă întreba. Nici eu nu ştiu exact. Şi nu-mi mai da întrebări de acest gen, că stau şi mă gîndesc la sensul vieţii, la cine sînt eu şi pentru ce mai exist, şi în timp cît eu mă gîndesc, viaţa trece pe alături.

Sînt aşa cum mă vezi, sau, mai bine zis, cum îţi permit eu să mă vezi. Eşti curios ce este dincolo de limitele care le-am pus? Eşti curios să ştii cum sînt în realitate? Nu vreau să par rece şi negativistă, dar vei afla atît, cît îţi voi spune eu, vei vedea atît, cît am să-ţi arăt, şi vei simţi doar ceea ce am să-ţi ofer.

Pentru că eu sînt cea care face regulile în jocul dintre noi doi. Cel puţin, acum... acum mă simt stăpînă pe situaţie... acum, cît nu te iubesc încă...

Fără sens şi fără temă specială

2010-07-21T14:26:00.000+03:00

Taci, inimă proastă, taci. Nu striga. Nu spune nimic. Nu spune ce vrei şi ce-ţi doreşti, nu vreau să ştiu nimic din astea.

Sînt liberă şi independentă. Am destui ani ca să mă consider coaptă la minte şi cu decizii bine cîntărite. 

Liberă de ce? Independentă de cine? 

În fiecare zi mă mint că mi-i bine să trăiesc şi că savurez fiecare clipă. M-am minţit mereu, şi aşa îmi era mai uşor să trăiesc. Astăzi cînd îmi spune cineva „vai, da puternică mai erai! Să ştii că mariajul tău se duce de rîpă şi să nu arăţi asta nimănui, să ţii în tine toate cîte s-au întîmplat! Trebuie să fii de fier!” eu mă gîndesc „pe dreaq!” Nu mai eram eu puternică deloc. Eu vedeam doar ceea ce vroiam să văd. Ştiam doar ce vroiam să ştiu. Eu mi-am creat o lume frumoasă în care căsnicia mea era perfectă şi credeam cu toată inima în asta. Pentru voi a fost surpriză să aflaţi că ne despartem? Dap pentru mine!  

Azi mă mint că nu te vreau pe tine. Că eşti prea aşa, şi prea altfel, şi nu eşti potrivit.

1-2-3, 1-2-3, 1-2-ooops!

2010-07-20T19:09:00.002+03:00

1-2-3, 1-2-3, 1-2-3-ooops... tot de la-nceput!

Finally. În sfîrşit, am ajuns la lecţia despre care scriam ceva mai devreme aici. Sala plină. Fetele ca fetele – nici nu se pune întrebarea de ce merg la dansuri. Ochi de băieţi. Mai tineri, nu chiar tineri. Speriaţi. Enervaţi. „WTF I’m doing here?!”. De tot felul. Însă toţi cuminciori fac încălzirea. Aaaah ce greu se dau la învăţat ondulaţiile! Aaaah ce greu e să faci toţi paşii corect! Aaaah ce greu e să dansezi dacă nu eşti obişnuit!

Înjur. În gînd sau nu în gînd. Înjur pe toţi cei care m-au făcut să merg la dansuri. Înjur pe cei care dansează mai bine ca mine. Înjur pe toţi cei care mă văd că eu nu fac corect paşii. Înjur pe cei care m-au provocat să merg înainte la cursurile de dans. Înjur dar dansez. Şi... mamă dragă! Ce plăcere primesc eu de la fiecare lecţie! O oră de chin fizic, dar ATÂTA plăcere emoţională! Ies udă din sala de dansuri. Ai putea să storci o găleată de apă din mine după o oră şi jumătate cît durează lecţia. Dar nimic nu se compară cu energia aceea pozitivă care o primeşti cînd realizeză că ai învăţat nişte paşi noi, nişt emişcări noi, că devii tot mai mult şi mai mult stăpîn pe corpul tău. Nimic nu se compară cu senzaţia de satisfacţie de la sfîrşitul lecţiei.

Aş putea să petrec aceste 3 ore din săptămînă altfel. Pot să stau întinsă pe canapea cu picioarele lipite de perete. Aş putea bea bere rece la o terasă. Aş putea bîrfi cu prietenele cît de răi sînt bărbaţii. Aş putea hoinări aiurea pe net. Aş putea împleti o pereche de ciorapi din lînă. Sau să croşetez imaginea lui Leonardo di Caprio pe un gobelen, în cruciuliţă. Ehhh.. cîte aş putea! Dar prefer să merg la orele de dans :)

Nu mai ţin minte exact în ce moment diabolic am zis că merg la dansuri, nu mai pot identifica persoana care m-a provocat să merg. Toţi aşteaptă momentul cînd am să mă plictisesc. Deoarece ştiu că eu fac doar ceea ce-mi place, cînd îmi place, cum îmi place. Ha! Aşteptaţi, dragii mei :) eu singură sînt curioasă :) fiţi siguri doar de una – dacă mai merg încolo, dacă rabd, dacă depun efort, dacă depun suflet, dacă îmi fac timp, dacă renunţ la alte lucruri care-mi plac în favoarea acestor ore.. înseamnă că eu savurez.

Este o glumă, cum că femeile îşi aleg maşina după culoare. Dacă e roşie – e bună! By the way, ştiţi de ce am ales anume această şcoală de dans din oraş? Simplu. Din cauza denumirii şcolii. Că eu în ultimul timp încerc să fac totul cu pasiune. Şi cei de aici ştiu ce înseamnă pasiunea...

Nostalgie caniculara

2010-07-20T18:08:00.000+03:00

Întreabă de orice persoană îndrăgostită de ce iubeşte, şi un răspuns ca lumea nu vei primi. Doar clişeuri, cuvinte măreţe, etc. Probabil, e din cauza că întrebarea e prostească. Dragostea este o necesitate vitală, la fel ca somnul, respiraţia, etc. Iubim ca să trăim.

Fiecare din noi are necesitatea de a iubi şi de a fi iubit. Uneori balanţa dintre acestea două nu este egală, cineva vrea să se dedice altei persoane, să o iubească jertfindu-şi viaţa, pe cînd alţii doar permită să fie iubiţi şi savurează fiecare expresie de dragoste la persoana sa.

Avem nevoie să fim iubiţi şi de asta încercăm să atragem atenţia a cît mai multor persoane, să trezim admiraţia. Vrem să fim iubiţi de toţi şi dacă este o persoană care nu ne agrează, nu că am face tragedie din asta, dar ... ne întristează oricum.

Ziceam recent cît de mult îmi place libertatea mea. Îmi place să fac ce vreau, cînd vreau, cu cine vreau, să ies la orice oră vreau, să vin la orice oră vreau acasă, să merg la bere, sau dacă vreau la cină, sau dacă vreau să merg la ora 2 noapte într-o călătorie spontană pe malul Nistrului că aşa mi-a abătut mie sau că tocmai vreau să accept invitaţia.

Ieri am privit un clipuleţ. Un spot video de la nunta fratelui meu. Na, nu am fost la nuntă, dar m-am simţit de parcă am fost :) Şi mi-a stat atît de dor de îmbrăţişări... de săruturi lungi... de săruturi pe ochi şi obraji... de atingeri uşoare de degete pe gît... de dragoste mi-a stat dor. Vroiam şi eu să simt ceea ce simţeau mirii din spot. Şi mi-am dat seama că nu voi putea savura mult timp din vestita libertate pe care nu am cerut-o dar care mi s-a dat.

Sau poate că eu nu ştiu cum s-o savurez?...

P.S.
Poate să-mi cumpăr o pisica?...

Run, Lola. Run!

2010-07-14T18:51:00.001+03:00

Mişcare. Mers pe jos. Dansat. Alergat. Fuga-fuga-la-fuguţa! În ritmuri rapide aşa ca nimeni să nu ne ajungă. Alergăm toată viaţa. Întîrziem. Cu toate beneficiile unei lumi moderne şi noi, noi întîrziem oricum. Avem mai multe destinaţii, mai multe sarcini, mai multe chestii de rezolvat. Şi ni le facem noi singuri.

În grabă ne trezim, practic, stresaţi de noua zi care vine. În grabă mergem la şcoală/liceu/universitate/lucru, pentru ca în grabă să ne îndeplinim nişte funcţii de rutină, în grabă să mergem la o distracţie grăbită, şi repejor pe oliţă şi la nani! Că mîine vine o nouă zi. Grăbită, la fel ca cea de ieri.

Citim peste rînduri, că avem de citit mult şi nu reuşim să citim toate cărţile din lume şi toate postările aberante de pe cîmpiile nemărginite ale blogosferei. Şi nu contează ce citim – principalu să fie o carte la modă, ca să fii sexy. Sau să fie un blog cu rating mare, ca să ai ce discuta în cercul de prieteni. Sau să găseşti o frază „înaripată” şi deşteaptă, cu care să dai peste cap o fată frumoasă.

Avem grijă în grabă. Ne privim copiii din fugă, să fie îmbrăcaţi şi sătui, dar nu ne uităm la mila din ochii lor, şi la dorul de părinţi. Ne privim părinţii pe pozele din telefonul mobil în timp ce alergăm spre troleibus şi ne gîndim că „azi le sun neapărat să-i întreb ce mai fac”. Ignorăm colegii care au o problemă, ca „nu cumva să vrea ajutor de la mine – eu nu am timp de problemele altora!”.

Iubim în grabă. Iubim superficial – dintr-o privire, dintr-un zîmbet, dintr-o noapte. Tindem să credem că iubim cu pasiune, dar iubim cu grabă. Nu dăm nici o şansă relaţiei să „se coacă”, să ajungă la intensitate maximă, să-şi ia ce-i trebuie de la viaţă. Noi iubim cu ochii, cu degetele, cu corpul, cu limba, dar nu cu sufletul. Căci sufletul vrea timp pentru dragoste – vrea să savureze o privire, o ridicătură de sprînceană, un colţ de buze ridicat în zîmbet, o discuţie sinceră, un strop de cafea de pe buzele celuilalt. Sufletul vrea să se obişnuiască cu ritmul inimii altei persoane, să-l savureze. Şi noi după o noapte, cînd inima e gata să explodeze de plăcere, zicem că „ne sunăm!” şi alergăm în grabă pe scări, că nu avem timp nici de aşteptat ascensorul. Abia cînd începi să simţi răsuflarea unei persoane dragi, abia cînd începi să-i simţi căldura sufletului, noi zicem „Gata! Prea adînc m-am implicat în această relaţie! Simt că mă complic, şi eu nu am timp de asta!”.

În grabă mereu. La fuga. Unde?! Încotro mergem?! Spre ce ne grăbim?!

Şi nu e problema în grabă. E problema în noi, oameni, care în graba mare, au uitat de suflet, de emoţii, de sentimente.

Проклятье века эта спешка

Евгений Александрович Евтушенко

"ОСТАНОВИСЬ!

Проклятье века - это спешка,
И человек, стирая пот,
По жизни мечется, как пешка,
Попав затравлено в цейтнот.

Поспешно пьют, поспешно любят,
И опускается душа.
Поспешно бьют, поспешно губят,
И после каются спеша.

Но ты, хотя б однажды в мире,
Когда он спит или кипит,
Остановись, как лошадь в мыле
Почуяв пропасть у копыт.

Остановись на полдороге,
Доверься Небу, как судьбе,
Подумай - если не о Боге -
Хотя бы просто о себе.

Под шелест листьев обветшалых,
Под паровозный хриплый крик
Пойми: забегавшийся жалок,
Остановившийся - велик.

Пыль суеты сует сметая,
Ты вспомни вечность наконец,
И нерешительность святая
Вольется в ноги, как свинец.

Есть в нерешительности сила,
Когда по ложному пути
Вперед на ложные светила
Ты не решаешься идти.

Топча, как листья, чьи-то лица,
Остановись! Ты слеп, как Вий.
И самый шанс остановиться,
Безумством спешки не убий.

Когда шагаешь к цели бойко,
Как по ступеням, по телам,
Остановись, забывший Бога, -
Ты по себе шагаешь сам!

Когда тебя толкает злоба
К забвенью собственной души,
К бесчестью выстрела и слова,
Не поспеши, не соверши!

Остановись, идя вслепую,
О население Земли!
Замри, летя из кольта, пуля,
И бомба в воздухе, замри!

О человек, чьё имя свято,
Подняв глаза с молитвой ввысь,
Среди распада и разврата
Остановись, Остановись"

Nostalgică. De ploaie.

2010-07-14T16:45:00.001+03:00

Ştiu, ştiu că la toţi deja le stă în gît ploaia asta! Ştiu că face inundaţii, că oamenii îşi pierd casele… ştiu că aduce pagube enorme, dar… totuşi iubesc ploaia. Întotdeauna am iubit-o. pare a fi o crimă să declari că iubeşti ploaia în asemenea condiţii.

Nu pot să vă spun de unde şi cum s-a înfiripat dragostea asta, dar în timpul ploii parcă am o cantitate dublă de energie. Dacă pe cineva îl trage la somn, eu am poftă de viaţă, de lucru, de distracţie, de mişcare.

Atunci cînd plouă, mie îmi place

… să citesc

… să ascult muzică (rock, hip-hop, house, trance, latino – orice, depinde de dispoziţie)

… să privesc cum se scurge apa pe sticla de la geam, cum face drumuşoare diferite, cum se face imaginea de-afară „blur”

… să stau culcată în pat şi să privesc luminile de-afară cum se reflectă pe pod, printre şiroaiele de apă de pe geam

… să mă tem – îmi place să aud cum tună, să văd fulgerul, să-mi fie frică şi în timpul acesta să mă lipesc de pieptul cuiva

… să beau cafea la balcon, semi-culcată pe un scaun comod, cu picioarele aruncate peste balustradă şi ploaia să-mi atingă tălpile

… să merg prin ploaie fără umbrelă – adoooooor să simt picăturile măşcate pe faţa mea, prin păr, să simt cum ajung umedă în cîteva clipe doar!

… să mă ascund de ploaie cu cineva drag sub streşini scurte, care nu te apără deloc de ploaie, dar îţi dă posibilitatea să simţi căldura altui corp alături de tine

şi multe altele îmi place mie să fac în ploaie :) multe le-am făcut, multe urmează să le fac, la multe visez să le fac şi nu ştiu dacă se vor întîmpla...

Majoritatea oamenilor atunci cînd vorbesc despre fericire au o imagine în cap, un fel de stereotip? De exemplu, pentru cineva fericirea înseamnă să se vadă pe sine ca într-o poză, alături de persoana iubită, cu 2 copii în braţe, de exemplu două fete cu fundiţe roze. Pentru altcineva fericirea ar însemna imaginea sa într-un Ferrari 612 GTO sau Saab 92010 Sixten, de culoare roşie desigur, alături de o femeie frumoasă foc, cu sânii mari. Poate că cineva nici nu-şi închipuie cum ar arăta “fericirea” sa peste cîţiva anis au ce înseamnă pentru ei fericirea.

La mine-n căpşor fericirea e ca un film scurtuţ, de cîteva clipe. Poate fi diferit, în dependenţă de dispoziţie, de persoana care este alături sau nu-i alături, însă de cele mai multe ori în „spotul fericirii mele” plouă…

Ahhhh! Uitasem!
Îmi place să cînt şi să dansez în ploaie! :)))